oamenii lui Petronius, îmbrăcat în sclav. Nu ştiu unde şi-au ales locul, dar mă întorc în circ şi mă uit. Tu să priveşti la mine când intraţi în arenă, iar eu am să ridic şi am să întorc capul în direcţia lor. Atunci ai să-i găseşti.

Îţi mulţumesc, stăpâne, pace ţie!

Fie ca Mântuitorul să fie milostiv cu tine!

Amin!

Vinicius ieşi din cuniculum şi se duse în amfiteatru, unde avea loc alături de Petronius, printre alţi curteni.

Este? îl întrebă Petronius.

Nu. A rămas în închisoare.

Ascultă ce mi-a venit în minte, însă, ascultând, uită-te, de exemplu, la Nigidia, ca să se pară că discutăm despre coafura ei… Tigellinus şi Chilon se uită în clipa asta la noi… Ascultă deci: s-o pună pe Ligia la noapte într-un sicriu şi s-o scoată ca moartă, restul îl deduci singur.

Da, răspunse Vinicius.

Îi întrerupse Tullius Senecion, care, aplecându-se spre ei, spuse:

Nu ştiţi dacă se dau arme creştinilor?

Nu ştim, răspunse Petronius.

Aş prefera să li se dea, spuse Tullius, altfel arena are să devină prea repede o măcelărie. Dar ce amfiteatru splendid!

Într-adevăr, priveliştea era minunată. Scaunele din rândul de jos păreau ninse de atâtea togi albe. Pe un podium aurit, stătea împăratul cu un colier de diamante la gât, cu o cunună de aur pe cap, iar alături de el, Augusta frumoasă şi sumbră. De o parte şi de alta, vestale, mari demnitari, senatori cu marginea mantiilor brodată, comandanţii armatei în armuri strălucitoare, într-un cuvânt, tot ce era în Roma puternic, ilustru, bogat. În rândurile următoare, stăteau cavalerii, iar mai sus, de jur împrejur, o mare întunecată de capete omeneşti, deasupra cărora, de la un stâlp la altul, atârnau ghirlande împletite din trandafiri, crini, anemone, iederă şi viţă de vie.

Oamenii discutau cu voce tare, strigau, cântau, uneori izbucneau în râs la vreo vorbă spirituală transmisă din rând în rând, şi băteau din picioare de nerăbdare, ca să grăbească spectacolul.

Încet-încet, bătăile din picioare se transformară într-un vuiet neîntrerupt, în cele din urmă, prefectul oraşului, care adineauri înconjurase arena într-un strălucit cortegiu, făcu un semn cu o eşarfă şi amfiteatrul răspunse printr-un geamăt general: „Aaa!”… pornit din mii de piepturi.

De obicei, spectacolul începea cu vânătoarea de animale sălbatice, în care excelau diferiţi barbari din nord şi din sud, însă de data asta erau mult prea multe animale, aşa că începură cu andabaţii, adică spadasini purtând armuri şi căşti fără deschideri pentru ochi, care se băteau fără să se vadă. Ieşiră în arenă vreo zece şi începură să-şi agite armele prin aer. Mastigoforii, cu ajutorul unor furci lungi, îi împingeau unii spre alţii, ca să se încaiere. Spectatorii mai rafinaţi se uitau indiferenţi sau cu dispreţ la o asemenea reprezentaţie, însă poporul se distra, văzând mişcările nesigure ale spadasinilor. Când se întâmpla să se ciocnească doi spate în spate, izbucneau hohote de râs şi s-auzeau strigăte: „La dreapta!”, „La stânga!”, „În faţă!” şi adesea îi încurcau dinadins pe adversari. Până la urmă, se aleseră câteva perechi totuşi şi lupta începea să devină sângeroasă. Unii mai îndârjiţi aruncară scuturile şi, ţinându-se cu stânga de adversar, să nu se piardă de el, luptau cu dreapta pe viaţă şi pe moarte. Cel care cădea, ridica mâna, cerând îndurare, însă la începutul spectacolului poporul cerea, de obicei, moartea celor răniţi, mai ales când era vorba de andabaţi, care, având feţele acoperite, rămâneau necunoscuţi. Încetul cu încetul, numărul luptătorilor scăzu, până când, la urmă, rămaseră numai doi. Îmbrânciţi din spate, se ciocniră şi căzură amândoi, înjunghiindu-se unul pe celălalt. Printre strigătele: „Peractum est!”, servitorii luară cadavrele, iar efebii greblară locurile, pe unde rămăseseră urme de sânge pe nisip, şi împrăştiară frunze de şofran.

Urma acum o luptă mai serioasă, care trezea interes nu numai printre oamenii de rând, dar şi printre nobili. De multe ori, tinerii patricieni făceau pariuri mari, pierzând tot ce aveau la ei. Începură şi de astă dată să circule din mână în mână tăbliţele pe care se scriau numele favoriţilor şi suma de sesterţi mizată. Spectati, adică gladiatorii veterani, cu multe victorii la activul lor, aveau şi cei mai mulţi susţinători, însă printre amatorii de pariuri erau şi din aceia care mizau sume respectabile pe gladiatori noi şi cu totul necunoscuţi, în speranţa unor câştiguri mari. Paria împăratul însuşi, şi preoţii, şi vestalele, şi senatorii, şi cavalerii, şi poporul. Oamenii din popor, când îşi isprăveau banii, puneau adesea în joc propria lor libertate. Apariţia gladiatorilor era aşteptată cu mari emoţii şi chiar cu teamă. Mulţi invocau cu voce tare numele zeilor, cerând ocrotire pentru favoriţii lor.

Când răsunară puternic trompetele, în amfiteatru se lăsă liniştea aşteptării. Mii de ochi îşi îndreptară privirile spre poarta mare de care se apropie un om costumat în Caron. În mijlocul tăcerii generale, lovi de trei ori cu ciocanul, chemându-i parcă la moarte pe cei care se aflau în spatele ei. Canaturile porţii se deschiseră încet. Ca dintr-o peşteră neagră, începură să iasă în arena însorită gladiatorii. Veneau în grupuri de câte douăzeci şi cinci de oameni, separat tracii, separat samnaţii, galii, mirmilonii în armuri grele şi, în sfârşit, retiarii, ţinând într-o mână plasa, iar în cealaltă tridentul. La apariţia lor se auziră aplauze, care curând se transformară într-o furtună de ovaţii. Ei înconjurară arena cu pas egal, elastic, cu armele şi armurile lor bogate sclipind, apoi se opriră în faţa podiumului împărătesc, mândri, calmi, strălucitori. Un sunet prelung de corn curmă aplauzele. Luptătorii ridicară mâna dreaptă şi, privind spre împărat, îl salutară cu voci tărăgănate:

Ave, caesar imperator! Morituri te salutant{147}!

După aceea, se împrăştiară repede, ocupându-şi locurile în arenă. Lupta avea să se desfăşoare pe grupuri, însă mai întâi se permise spadasinilor renumiţi să-şi încerce iscusinţa în câteva ciocniri individuale. Imediat, dintre gali, ieşi înainte un luptător bine cunoscut amatorilor de lupte, cu numele de Lanio (Măcelarul),