învingător la multe jocuri. Purta o cască mare pe cap şi o armură care îmbrăca din faţă şi din spate toracele său enorm, arătând în lumina arenei ca un uriaş cărăbuş de metal. Împotriva lui ieşi să lupte nu mai puţin cunoscutul retiarius Calendio.

Printre spectatori, începură pariurile:

Cinci sute de sesterţi pentru gal!

Cinci sute pentru Calendio!

Pe Hercule! O mie!

Două mii!

Galul, ajungând în mijlocul arenei, începu să se retragă cu sabia ridicată. Aplecându-şi capul, se uita prin deschizătura vizierei la adversar. Suplul retiarius, cu forme statuare, gol, purtând doar o cingătoare pe şolduri, se învârtea cu agilitate în jurul adversarului său greoi, agitând cu graţie plasa, aplecând sau ridicând tridentul, şi cânta obişnuitul cântec al retiarilor:

Non ie peto, piscem peto. Quid me fugis, Galle{148}?

Galul însă nu fugea. Se opri chiar pe loc şi începu să se rotească uşor, pe nesimţite, ca să-l aibă pe adversar mereu în faţă. Spectatorii înţeleseră că trupul acesta greu, ferecat în aramă, se pregăteşte pentru o săritură bruscă, de care poate să depindă soarta luptei. Între timp, retiarius ba se apropia cu un salt de el, ba se îndepărta, făcând cu tridentul său mişcări atât de iuţi, încât erau aproape imposibil de urmărit. De câteva ori dinţii tridentului scrâşniră, lovindu-se de scut, însă galul nici nu se clinti, dovedindu-şi astfel colosala lui forţă. Atenţia lui părea să fie concentrată nu asupra tridentului, ci a plasei, care se învârtea deasupra capului său, ca o pasăre rău prevestitoare. Spectatorii urmăreau cu respiraţia oprită lupta măiastră a gladiatorilor. Lanio, alegând momentul potrivit, se năpusti, în sfârşit, asupra adversarului, însă acesta cu aceeaşi iuţeală se feri de sabie şi cu braţul ridicat se încordă şi aruncă plasa. Galul, răsucindu-se pe loc, o îndepărtă cu scutul. Îndată după aceea, amândoi făcură un salt înapoi.

În amfiteatru răsunară ţipete: „Macte!” – iar în rândurile de jos se încheiară noi prinsori. Însuşi împăratul, care până acum discutase cu Rubria, vestala, şi nu prea dădea atenţie spectacolului, întoarse capul spre arenă.

Gladiatorii reluară lupta cu atâta îndemânare şi cu atâta precizie în mişcări, încât se părea uneori că nu-i o ciocnire pe viaţă şi pe moarte, ci o întrecere a iscusinţei. Lanio, după ce respinse încă de două ori plasa, începu din nou să se retragă în jurul arenei. Atunci însă, cei care nu pariaseră pe el, nevrând să-i dea răgaz să se odihnească, prinseră a striga: „Atacă!”. Galul îi ascultă şi atacă. Braţul retiarului se umplu deodată de sânge şi plasa îi căzu în lungul trupului. Lanio se încordă şi sări, voind să dea ultima lovitură. Însă în clipa aceea, Calendio, care într-adins se prefăcuse că nu mai poate manevra plasa, se arcui într-o parte, evitând lovitura, şi înfipse tridentul între genunchii adversarului. Acesta căzu ia pământ.

Galul voi să se ridice, însă într-o clipă îl acoperi plasa fatală, în care, cu fiecare mişcare, îşi încurca tot mai mult mâinile şi picioarele. În acest timp, loviturile tridentului îl culcau mereu la pământ. Mai făcut o încercare să se scoale de jos, se sprijini într-o mână, încordându-se, însă zadarnic! Ridică mâna moale, în care nu mai putea ţine sabia, şi căzu pe spate. Calendio îi ţintui ceafa de pământ cu dinţii tridentului şi, sprijinindu-se în coada lui cu amândouă mâinile, îşi întoarse faţa spre loja împăratului.

Circul se zgudui de aplauze şi urlete. Pentru cei care pariaseră pe Calendio, în clipa asta el era mai mare decât împăratul, însă totodată dispăru din inima lor înverşunarea împotriva lui Lanio, care cu preţul sângelui său le umpluse pungile. Părerile poporului erau împărţite. Semnele de moarte şi de îndurare erau jumătate-jumătate, însă retiarul se uita numai la loja împăratului şi a vestalelor, aşteptând de acolo sentinţa.

Din nefericire, Nero nu-l simpatiza pe Lanio, căci la ultimele jocuri dinaintea incendiului pariase împotriva lui şi pierduseră o sumă respectabilă pe care-o câştigase Licinius, aşa că scoase mâna în afară şi arătă cu degetul cel mare în jos.

Vestalele repetară semnul. Atunci Calendio îngenunche pe pieptul galului, scoase un cuţit scurt pe care-l purta la cingătoare şi, deschizând armura în dreptul gâtului adversarului îi înfipse lama triunghiulară până în plăsele.

„Peractum est!” răsunară voci în amfiteatru.

Lanio se zbătu o vreme ca un bou înjunghiat, lovind nisipul cu picioarele, după aceea se încordă şi rămase nemişcat.

Mercur nu mai trebui să încerce cu fierul înroşit dacă mai trăieşte. Cadavrul lui fu ridicat şi se prezentară alte perechi, şi abia după aceea începu lupta pe grupuri. Poporul participa cu fervoare. Urla, ţipa, fluiera, aplauda, râdea, îi aţâţa pe luptători, cuprins de nebunie. În arenă, împărţiţi în două tabere, gladiatorii se luptau cu înverşunare de fiare: se izbeau piept în piept, trupurile se încolăceau într-o îmbrăţişare de moarte, membrele vânjoase trosneau din încheieturi, săbiile pătrundeau adânc în piepturi şi pântece, dintre buzele palide ţâşnea sângele pe nisip. Spre sfârşit, vreo zece începători, cuprinşi de spaimă, smulgându-se din învălmăşeală, o luară la fugă, însă mastigoforii îi împinseră imediat înapoi în luptă, plesnindu-i cu biciurile plumbuite. Pe nisip apărură pete mari, întunecate. Din ce în ce mai multe trupuri goale sau în armuri zăceau alături, ca nişte snopi. Cei vii luptau printre cadavre, se împiedicau de armuri, de scuturi, îşi răneau picioarele în săbiile frânte şi cădeau. Poporul nu-şi mai putea stăpâni entuziasmul. Îmbătat de spectacolul morţii, îi respira aerul, îşi sătura ochii de priveliştea lui şi trăgea în plămâni cu voluptate mirosul de sânge şi sudoare.

Învinşii căzuseră aproape toţi. Doar vreo câţiva răniţi îngenuncheară în mijlocul arenei şi, clătinându-se, întinseră mâinile spre public, implorându-l să-i cruţe. Celor victorioşi li se împărţiră premii, cununi, ramuri de măslin. Urmă un răgaz pentru odihnă, care, din porunca împăratului atotputernic, se transformă în ospăţ. În vaze fură aprinse mirodeniile. Stropitorile trimiseră asupra poporului o bură de parfum de şofran şi violete. Se împărţeau băuturi răcoritoare, carne friptă, prăjituri, vin, măsline şi fructe. Poporul înfuleca, pălăvrăgea şi ovaţiona în cinstea împăratului ca