să-l determine să fie şi mai darnic. După ce foamea şi setea fură satisfăcute, sute de sclavi aduseră coşuri pline de daruri. Efebi îmbrăcaţi în amoraşi luau în mâini tot felul de obiecte şi le aruncau printre bănci. Când se împărţiră biletele de loterie, se stârni învălmăşeală: oamenii se înghesuiau, se doborau, se călcau în picioare, ţipau, săreau peste rânduri de scaune, se sufocau în îmbulzeala îngrozitoare, căci cine căpăta un număr norocos putea să câştige şi o casă cu grădină, un sclav, veşminte scumpe, sau un animal sălbatic deosebit, pe care apoi îl vindea circului. Din cauza asta se producea o învălmăşeală crâncenă şi adesea pretorienii trebuiau să intervină ca să facă ordine. După fiecare împărţeală erau scoşi din amfiteatru oameni cu mâini sau picioare rupte, sau chiar striviţi de moarte în înghesuială.

Cei bogaţi nu se zbăteau după bilete. De data asta, curtenii se distrau pe seama lui Chilon, bătându-şi joc de eforturile lui zadarnice de a dovedi oamenilor că poate asista impasibil la vărsarea de sânge, la fel ca oricare altul. În zadar însă nefericitul grec îşi încrunta sprâncenele, muşcându-şi buzele şi strângând din pumni până-i intrau, unghiile în palme. Nici firea lui grecească, nici caracterul lui fricos nu suporta asemenea spectacole. Pălise, fruntea i se îmbrobonase de sudoare, buzele i se învineţiseră, ochii i se adânciseră în fundul capului, dinţii începură să-i clănţăne. După terminarea luptei, îşi mai reveni când însă începură să-şi bată joc de el, se înfurie deodată şi începu să-şi arate şi el colţii.

Hai, grecule! Nu poţi suporta vederea pielii omeneşti sfâşiate, spuse Vatinius, trăgându-l de barbă.

Chilon rânji, arătându-şi ultimii doi dinţi galbeni, şi răspunse:

Tatăl meu n-a fost cizmar, aşa că nu ştiu s-o cârpesc.

Macte! Habet! strigară câteva voci. Alţii însă continuară să-l ia în zeflemea.

Nu-i el de vină că în loc de inimă are în piept o bucată de brânză! strigă Senecion.

Nu eşti tu de vină că în loc de cap ai o băşică, răspunse Chilon.

Poate c-ai să te faci gladiator! Ai arăta grozav cu plasa pe arenă.

Dacă te-aş pescui pe tine cu ea, aş pescui un nătărău împuţit.

Dar cu creştinii cum o să fie? întrebă Festus din Liguria. N-ai vrea să fii câine ca să muşti din ei?

N-aş vrea să fiu fratele tău.

Tu, lepră meoţiană!

Tu, măgar liguric!

Văd că te mănâncă pielea, dar nu te sfătuiesc să mă rogi să te scarpin eu.

Scarpină-te singur. Dac-ai să-ţi scarpini propria-ţi râie, ai să strici ce ai mai bun în tine.

Ei îl atacau, iar el le răspundea, muşcând veninos, în hohotele generale de râs. Împăratul bătea din palme, repetând: „Macte!” şi-i aţâţa. La un moment dat, se apropie Petronius şi, atingând cu bastonaşul său de fildeş sculptat umărul grecului, spuse rece:

Foarte bine, filozofule, dar o mică eroare tot ai comis: zeii te-au făcut şarlatan, iar tu vrei să devii demon şi de aceea nu rezişti!

Bătrânul îl privi cu ochii săi injectaţi, căci de data asta nu găsise un răspuns potrivit. Pentru o clipă tăcu, după aceea răspunse, parcă făcând un efort:

Am să rezist!…

Trompetele anunţară că s-a terminat pauza. Oamenii începură să părăsească coridoarele, pe care se strânseseră să-şi dezmorţească picioarele şi să discute. În mişcarea generală, se stârniră obişnuitele certuri pentru locul ocupat mai înainte. Senatorii şi patricienii se îndreptau spre locurile lor. Încetul cu încetul, se potoli rumoarea şi amfiteatrul reintră în ordine. Pe arenă, apăru un grup de oameni ca să mai grebleze ici şi colo nisipul năclăit de sânge.

Venise rândul creştinilor. Deoarece era un spectacol nou pentru popor şi nimeni nu ştia cum au să se comporte, erau aşteptaţi cu multă curiozitate. Aşteptându-se la scene extraordinare, mulţimea era concentrată şi duşmănoasă. Doar oamenii care aveau să apară acum dăduseră foc Romei şi comorilor ei de veacuri! Doar se hrăneau cu sânge de sugari, otrăveau apa, blestemau neamul omenesc şi se dedau la crimele cele mai infame! Nici cele mai aspre pedepse nu puteau sătura ura dezlănţuită a plebei, iar dacă se temea cineva, se temea numai ca nu cumva chinurile să fie mai prejos de fărădelegile acestor duşmani cumpliţi.

Soarele se ridicase în înălţimi şi razele lui, filtrate prin valerium-ul purpuriu, umpleau amfiteatrul de o lumină sângerie. Nisipul luase o culoare de jăratic. În lumina asta, pe feţele oamenilor şi în arena pustie, care peste câteva clipe avea să se umple de chin omenesc şi furie animalică, se înstăpânise groaza. Moartea plutea în aer. Mulţimea, de obicei veselă, se cufundase în ură şi tăcere. Chipurile aveau o expresie încrâncenată.

Prefectul făcu un semn: apăru acelaşi bătrân îmbrăcat în Caron, care chemase la moarte pe gladiatori, şi, trecând cu pas măsurat prin toată arena, în mijlocul unei tăceri mormântale, bătu de trei ori cu ciocanul în poartă.

Amfiteatrul fu străbătut de murmure:

Creştinii!… Creştinii!…

Gratiile de fier scrâşniră, în hăurile negre răsunară strigătele obişnuite ale mastigoforilor: „În arenă!” şi într-o clipă, arena fu populată de grupuri parcă de silvani îmbrăcaţi în piei de animale. Toţi alergau iute, aproape înfriguraţi şi, ajungând în mijlocul arenei, îngenuncheau unul lângă altul cu mâinile ridicate spre cer. Mulţimea crezuse că imploră îndurare şi, înfuriată de o asemenea purtare laşă, începu să bată din picioare, să fluiere, să arunce cu amforele goale, cu oase curăţate de carne şi să urle: „Fiarele! Fiarele!”… Dintr-o dată însă, se petrecu ceva neaşteptat. Din grupul creştinilor răsună cântecul auzit pentru prima dată într-un circ roman:

Christos regnat!…

Mulţimea fu cuprinsă de uimire. Condamnaţii cântau, cu ochii ridicaţi spre velarium. Se vedeau feţele lor palide, parcă transfigurate. Înţeleseră cu toţi că oamenii aceia nu cer îndurare. Se părea că nu mai văd circul, nici poporul, nici senatul, nici pe împărat. „Christos regnat!” răsuna tot mai