puternic, iar în bănci, până sus, printre rândurile de spectatori, mulţi îşi puneau întrebarea: „Ce se petrece? Cine-i acel Christos declarat stăpân de oamenii aceştia care aveau să moară?” între timp însă, au fost deschise alte gratii şi în arenă au năvălit, alergând şi lătrând sălbatic, haite întregi de câini: moloşi uriaşi, galbeni din Peloponez, câini dungaţi din Pirinei, dulăi din Hibernia ca nişte lupi, înfometaţi înadins, cu burţile supte şi ochii injectaţi. Urletul şi mârâitul umplură tot amfiteatrul. Creştinii, după ce terminară cântecul, rămaseră în genunchi parcă împietriţi, gemând într-un glas: „Pro Christo! Pro Christo!” Câinii, simţind oameni sub pieile de animale şi miraţi de împietrirea lor, la început nu îndrăzniră să-i atace. Unii se căţărară pe pereţii lojilor ca şi cum ar fi vrut să ajungă la spectatori, alţii alergau în jurul arenei, lătrând îndârjiţi, parc-ar fi gonit o fiară nevăzută. Poporul se înfurie. Izbucniră mii de voci. Unii spectatori imitau răcnetul fiarelor, alţii lătratul câinilor, alţii îi asmuţeau în toate limbile. Amfiteatrul se cutremura de răcnete. Câinii aţâţaţi, ba se repezeau, ba se retrăgeau, clămpănind din fălci, până când, în cele din urmă, unul din moloşi îşi înfipse colţii în umărul unei femei îngenuncheate în faţă şi o trase sub el.

Ca la un semn, zeci de câini de aruncară în mijloc, făcând o spărtură. Mulţimea încetă să ţipe ca să privească cu mai multă atenţie. Printre urlete şi horcăituri se mai auzeau voci jalnice de bărbaţi şi femei: „Pro Christo! Pro Christo!” Arena fu semănată în curând cu ghemuri de trupuri, câini, oameni care se zvârcoleau. Sângele curgea şuvoi. Câinii îşi smulgeau unul altuia membrele însângerate ale oamenilor. Mirosul de sânge şi de măruntaie sfârtecate copleşi parfumurile arabe. În cele din urmă, nu mai rămăsese decât pe ici-colo câte un om îngenuncheat, covârşit repede de haitele înnebunite.

Vinicius, care în momentul când intraseră creştinii se ridicase şi se întorsese pentru ca, conform promisiunii să-i arate săpătorului direcţia unde, printre oamenii lui Petronius, se afla ascuns Apostolul, se aşeză la loc. Stătea cu faţa ca de mort, privind cu ochi sticloşi la priveliştea înfiorătoare. La început, gândul că săpătorul ar fi putut să se înşele şi că Ligia s-ar afla printre victime îl paralizase. Când auzi însă glasurile: „Pro Christo!”, când văzu chipul atâtor victime care, murind, aduceau laudă adevărului şi Dumnezeului lor, îl cuprinse un alt sentiment, care-i alina suferinţa. Îşi spuse că de vreme ce Christos însuşi a murit în chinuri şi de vreme ce, iată, pier în numele lui, mii, când se varsă o mare de sânge, o picătură mai mult nu înseamnă nimic şi că e chiar un păcat să mai ceri îndurare. Gândul acesta îi venea din arenă, împreună cu gemetele muribunzilor şi cu mirosul de sânge. Totuşi, se ruga şi, repetând în neştire cu buzele arse: „Christe, Christe – şi Apostolul Tău se roagă pentru ea!” După aceea uită de sine. Pierdu noţiunea locului unde se află. I se părea doar că sângele din arenă creşte şi creşte, că se va ridica şi se va revărsa din circ peste toată Roma. Nu mai auzea nimic, nici urletele câinilor, nici ţipetele mulţimii, nici vocile curtenilor care începură deodată să strige:

A leşinat Chilon!

A leşinat Chilon! repetă Petronius, întorcându-se spre grec.

Acesta leşinase într-adevăr. Stătea alb ca varul, cu capul dat pe spate, cu gura larg deschisă, ca un cadavru.

În aceeaşi clipă, începură să împingă în arenă noi victime îmbrăcate în piei de animale.

Îngenuncheară şi aceştia imediat, ca şi ceilalţi. Însă câinii osteniţi şi sătui, nu mai voiau să-i sfâşie. Doar vreo câţiva se năpustiră asupra celor care îngenuncheaseră mai în margine. Ceilalţi câini, lungindu-se la pământ şi ridicând în sus boturile pline de sânge, gâfâiau şi vomitau.

Mulţimea nemulţumită, îmbătată de sânge, înnebunită, începu să strige cu voci înfiorătoare:

Leii! Leii! Daţi drumul leilor!…

Leii fuseseră rezervaţi pentru ziua următoare, însă în amfiteatru poporul îşi impunea voinţa chiar şi împăratului. Numai singur Caligula, îndrăzneţ şi capricios, cuteza uneori să i se împotrivească, ba chiar să ordone biciuirea mulţimii. De cele mai multe ori însă, ceda şi el. Nero, căruia aplauzele îi erau mai dragi decât orice pe lume, nu se opunea niciodată. Nu se opuse nici acum, când era vorba de potolirea mulţimii iritate de incendiu şi de creştinii pe care aruncase vina dezastrului.

Făcu semn să se deschidă cuniculum, şi mulţimea se linişti imediat. Se auzi scârţâitul gratiilor în dosul cărora erau leii. Câinii se adunară grămadă în partea opusă a arenei, schelălăind încet, în timp ce leii apărură unul după altul, uriaşi, galbeni, cu capete mari, lăţoase. Însuşi împăratul îşi întoarse spre ei faţa-i plictisită şi duse smaraldul la ochi, ca să vadă mai bine. Curtenii îi salutară cu aplauze. Mulţimea îi număra pe degete, urmărind impresia pe care apariţia lor o făcea asupra creştinilor îngenuncheaţi în mijloc. Aceştia începură să repete iarăşi cuvintele neînţelese pentru mulţi şi supărătoare pentru toţi: „Pro Christo! Pro Christo!”…

Leii, deşi flămânzi, nu se grăbeau. Lumina roşcată de pe arenă îi supăra. Clipeau din ochi parcă orbiţi. Unii îşi întindeau leneş trupurile enorme, aurii, alţii căscau boturile parc-ar fi vrut să arate spectatorilor colţii lor îngrozitori. Curând însă, mirosul de sânge începu să-i irite. Mişcările lor deveniră neliniştite. Îşi zburleau coamele, sforăind. Deodată, unul se repezi la cadavrul unei femei şi, aşezându-şi labele din faţă pe el, începu să lingă sângele închegat. Un altul se apropie de un creştin care ţinea în braţe un copil îmbrăcat în piele de pui de ciută. Copilul se cutremura, plângând, atârnându-se convulsiv de gâtul tatălui. Acesta, voind să-i prelungească măcar cu câteva clipe viaţa, se muncea să-l desfacă şi să-l dea celor care erau îngenuncheaţi mai departe. Ţipetele şi mişcarea îl înfuriară pe leu. Scoase un răget scurt, zdrobi copilul cu o lovitură de labă şi, apucând în gură capul tatălui, îl sfărâmă într-o clipită.

Văzându-l, ceilalţi lei se năpustiră asupra creştinilor. Câteva dintre femei nu-şi putură reţine ţipătul de groază. Mulţimea le acoperi cu aplauze,