care se liniştiră însă imediat, căci dorinţa de a privi învinse. Ochii spectatorilor văzură lucruri îngrozitoare: capete de oameni dispărând în boturile enorme ale fiarelor, piepturi deschise dintr-o singură lovitură de colţi, inimi şi plămâni smulşi, oase trosnind în dinţi. Unii lei, apucându-şi victima de şold sau de spate, alergau în salturi prin arenă, căutând parcă un loc adăpostit, unde s-o poată devora în linişte; alţii se încăierau, ridicându-se în două picioare ca luptătorii, umplând circul de răgete. Oamenii se sculau de la locurile lor, coborând mai aproape de arenă, să vadă mai bine. În locurile de trecere, înghesuiala era de nedescris. Nu lipsea mult ca plebea exaltată să năvălească în arenă şi să sfâşie laolaltă cu leii. Se auzeau răcnete neomeneşti, aplauze, răgete, mârâit, clămpănit de fălci, urlet de moloşi şi gemete.

Împăratul, ţinând smaraldul la ochi, privea atent. Faţa lui Petronius luase o expresie de dezgust şi dispreţ. Chilon fusese scos din circ încă de mai înainte. Iar din cunicule erau împinse în arenă mereu alte victime.

Din rândul cel mai de sus al amfiteatrului, privea Petru Apostolul. Nimeni nu-l vedea, căci toate privirile erau întoarse spre arenă. Se ridicase şi ca şi în via lui Cornelius, când îi binecuvântase pentru a primi moartea şi veşnicia pe aceia care urmau să fie prinşi, tot aşa făcea şi acum semnul crucii asupra acelora care piereau sub colţii fiarelor. Unii ridicau ochii spre el şi atunci faţa li se lumina şi zâmbeau, văzând deasupra lor, departe, sus, semnul crucii. Iar lui i se rupea inima şi spunea: „O, Doamne! Facă-se voia Ta! Spre slava Ta, pentru dovedirea dreptăţii Tale, pier aceste oi ale mele! Tu mi-ai poruncit să le pasc, iată, Ţi le dau înapoi! Tu numără-le, Doamne, ia-le, vindecă rănile lor, potoleşte durerea lor şi dăruieşte-le mai multă fericire în veci!.”

Îi binecuvânta mereu, grup după grup, copleşit de dragoste, ca pe proprii săi copii, pe care-i dădea direct în mâinile lui Christos.

La un moment dat, împăratul, fie că se enervase, fie că voia ca reprezentaţia să întreacă tot ce se văzuse până atunci la Roma, şopti câteva cuvinte prefectului oraşului, iar acesta, părăsind podiumul, se duse imediat la cuniculum. Chiar şi poporul se miră când peste câteva clipe văzu că se deschid din nou gratiile. Fură mânate în arenă animale de toate soiurile: tigri de pe malul Eufratului, pantere din Numidia, urşi, lupi, hiene, şacali. Toată arena se acoperi de un val mişcător de blănuri în dungi, galbene, roşcate, cafenii şi cu pete. Se produse o învălmăşeală în care ochii nu mai puteau deosebi nimic în afară de teribila contorsionare a spinărilor de fiare. Spectacolul pierdu aparenţa de real, transformându-se într-o orgie a sângelui, viziune a unei minţi rătăcite. Se întrecuse orice măsură. Printre răcnete, urlete şi schelălăituri se auzeau ici şi colo, din băncile spectatorilor, râs isteric de femei, care-şi ieşiseră din fire. Pe oameni îi cuprinse groaza. Feţele se întunecară. Numeroase voci începură să strige: „Destul! Destul!”

Era însă mai uşor să dai drumul fiarelor decât să le goneşti. Împăratul găsi totuşi mijlocul să cureţe arena de ele, oferind în acelaşi timp o nouă distracţie mulţimii. În locurile de trecere dintre bănci apărură şiruri de numizi negri, împodobiţi cu pene şi cercei, cu arcuri în mâini. Poporul ghici ce avea să urmeze şi-i întâmpină cu strigăte de satisfacţie. Negrii se apropiară de parapet şi, punând săgeţi în corzi, începură să ţintească în grupurile de fiare. Era într-adevăr un spectacol nou. Negrii, aplecându-se pe spate, încordându-şi arcurile flexibile, trimiteau săgeată după săgeată. Zbârnâitul coardelor şi şuieratul săgeţilor lungi, cu pană şi coardă, se amesteca cu urletul fiarelor şi cu strigătele de admiraţie ale spectatorilor. Lupii, urşii, panterele şi oamenii care mai rămăseseră încă vii cădeau alături. Ici şi colo, câte un leu, simţind săgeata înfiptă între coaste, se întorcea cu o mişcare zvâcnită, cu botul strâmbat de furie, ca să prindă şi să sfărâme lemnul. Alţii gemeau de durere. Animalele mai mici, cuprinse de spaimă, alergau orbeşte prin arenă, sau se izbeau cu capul în gratii. Şi săgeţile şuierau, şuierau mereu, până când tot ce fusese viu căzu în convulsiile agoniei.

În arenă intrară sute de sclavi ai circului, înarmaţi cu cazmale, lopeţi, mături, roabe, coşuri de cărat măruntaiele şi saci cu nisip, într-un furnicar înfrigurat. O curăţiră imediat de cadavre, sânge şi murdărie, greblară, nivelară şi aşternură un strat gros de nisip proaspăt. După aceea, veniră în fugă amoraşi, aruncând petale de roze, crini şi tot felul de flori. Fură aprinse din nou cădelniţe şi fu dat la o parte velarium-ul, căci soarele coborâse spre asfinţit.

Spectatorii se uitau în jur miraţi şi se întrebau unii pe alţii ce-i mai aşteaptă pe ziua aceea.

Într-adevăr, îi aştepta o distracţie la care nu se aşteptase nimeni. Împăratul, care coborâse mai demult de pe podium, apăru pe neaşteptate în arena presărată cu flori, îmbrăcat în mantie de purpură şi cu cunună de aur pe cap. Doisprezece cântăreţi cu citere în mâini păşeau în urma lui, iar el, ţinând o lăută de argint, înainta cu pas solemn până la mijloc şi, înclinându-se de câteva ori în faţa spectatorilor, ridică ochii spre cer şi o vreme rămase aşa, aşteptând inspiraţia.

După aceea lovi în strune şi începu să cânte:

 

O, tu fiu strălucitor al Latonei,

Stăpân peste Tenedos, Chios, Chryse,

Tu eşti acela care, având în grijă

Cetatea cea sfântă a Ilionului,

Ai putut mâniei aheilor s-o laşi,

Îngăduind ca sfintele altare,

Ce-ardeau spre slava ta,

Să le înece sângele troienilor?

Către tine înălţau bătrânii mâinile tremurânde,

O, zeu cu arc de argint, ce ţinteşti în depărtare!

Către tine mamele din adâncul pieptului

Ridicau vocile lor, implorându-te

Milă să ai de copiii lor!

Şi stânca ar fi fost mişcată de rugăminţile lor,

Dar tu ai fost mai puţin simţitor decât stânca,

Smintheus, la durerea omenească!…

 

Cântecul cobora încet într-o elegie tristă, plină de durere. În circ se lăsase linişte. Împăratul, el însuşi mişcat, continuă:

 

Ai fi putui să acoperi durerea inimilor şi plânsetul

Cu muzica divinei