Cărți «Quo Vadis romane de dragoste online gratis .pdf 📖». Rezumatul cărții:
Se iveşte o lacrimă ca roua pe floare,
La auzul acestui cântec trist,
Ce învie din praf şi cenuşă
Ziua pieirii, a incendiului şi a dezastrului…
Smintheus, unde-ai fost atunci?…
Vocea îi vibră şi ochii i se umeziră. Pe genele vestalelor apărură lacrimi, poporul asculta în tăcere şi, în cele din urmă izbucni într-o interminabilă furtună de aplauze.
În acest timp, de afară, prin vomitoriile deschise pentru aerisire, se auzea scârţâitul carelor în care erau încărcate rămăşiţele însângerate ale creştinilor, bărbaţi, femei şi copii, pentru a fi duse la gropile comune numite puticuli.
Petru Apostolul îşi duse mâinile la tâmplele albe şi, tremurând, gemu în sinea lui:
„Doamne! Doamne! Cui ai dat stăpânirea lumii? Şi de ce vrei să-ţi întemeiezi capitala în oraşul acesta?”
Capitolul LVII
Soarele coborâse între timp spre apus şi părea să se topească în crepuscul. Spectacolul se terminase. Mulţimea începu să părăsească amfiteatrul, revărsându-se prin ieşirile numite vomitoria, spre oraş. Numai curtenii mai întârziau, aşteptând să plece grosul mulţimii. Părăsindu-şi locurile, se adunară cu toţii în jurul podiumului pe care împăratul apăru din nou ca să asculte elogiile. Deşi spectatorii nu fuseseră zgârciţi în aplauze, pentru el asta nu era de ajuns, căci se aşteptase la un entuziasm delirant. În zadar îl ridicau în slăvi cu toţii, în zadar vestalele îi sărutau mâinile „divine”, iar Rubria se aplecă atât de aproape, încât capul ei roşcat atinse pieptul lui Nero. Cezarul nu era mulţumit şi nu reuşea să ascundă acest lucru. Era mirat şi îngrijorat că Petronius păstrează tăcere. Un cuvânt de laudă din gura lui, care să releve cu dibăcie calităţile cântecului, i-ar fi produs o mare bucurie în clipa asta. În cele din urmă, nemaiputând suporta, îi făcu un semn, iar când acesta urcă pe podium, îi zise:
Spune…
Petronius răspunse rece:
Tac, căci nu pot găsi cuvinte. Te-ai întrecut pe tine însuţi!
Aşa mi s-a părut şi mie. Şi totuşi poporul acesta?…
Poţi pretinde unor corcituri să se priceapă la poezie?
Deci ai observat şi tu că nu mi-au mulţumit aşa cum meritam?
Ai ales rău momentul.
De ce?
Pentru că minţile tulburate de mirosul sângelui nu pot asculta cu atenţie.
Nero strânse pumnii şi răspunse:
Ah, creştinii ăştia! Au dat foc Romei, iar acum mă necăjesc şi pe mine. Ce pedepse să mai născocesc pentru ei?
Petronius îşi dădu seama că apucase pe un drum greşit şi că cuvintele lui obţin un rezultat contrar celui scontat. Vrând să-i schimbe gândurile, se aplecă spre ei şi-i şopti la ureche:
Cântecul tău este extraordinar! O singură observaţie am: în versurile din strofa a treia metrica nu-i tocmai perfectă. Nero se împurpură de ruşine, ca şi cum ar fi fost prins asupra unei fapte ruşinoase. Îl privi, speriat, şi răspunse la fel de încet:
Tu observi totul!… Ştiu!… Am să refac!… Dar n-a mai observat nimeni altcineva? Adevărat? Iar tu, în numele zeilor, nu spune nimănui… dacă… ţi-e dragă viaţa…
Tu poţi, divine, să mă condamni la moarte dacă te încurc, dar nu mă ameninţa, căci zeii ştiu cel mai bine că nu mi-e teamă de asta.
Vorbind astfel, privea ţintă în ochii împăratului. Acesta răspunse, după o clipă:
Nu te supăra… Ştii că te iubesc… „Semn rău!” se gândi Petronius.
Am vrut să vă invit astăzi la un banchet, continuă Nero, prefer însă să mă închid şi să şlefuiesc versurile astea blestemate din strofa a treia. În afară de tine, ar mai fi putut să observe greşeala doar Seneca, şi poate Secundus Carinas, dar de ei scap uşor.
Spunând acestea, îl chemă pe Seneca şi-i spuse că-l trimite împreună cu Acratus şi Secundus Carinas în Italia şi în toate provinciile după bani, poruncindu-i să-i adune din oraşe, din sate şi din templele bogate, adică de pretutindeni unde se pot găsi. Seneca, înţelegând că i se încredinţează o treabă de profanator şi tâlhar, refuză.
Trebuie să plec, la ţară, stăpâne, zise el, şi acolo să-mi aştept moartea, căci sunt bătrân şi nervii mei sunt şubrezi.
Nervii iberici ai lui Seneca, mai rezistenţi decât ai lui Chilon, poate că nu erau şubrezi, sănătatea lui însă era destul de precară, căci arăta ca o umbră, iar capul, în ultima vreme, îi albise cu totul.
Nero, uitându-se la el, se gândi că poate într-adevăr nu trebuie să aştepte mult până la moartea lui şi răspunse:
Nu vreau să te expun greutăţilor unor călătorii dacă eşti bolnav, dar fiindcă-mi eşti drag, vreau să te am aproape. În loc să pleci la ţară, ai să te închizi în casa ta şi n-ai s-o părăseşti.
Zâmbi apoi şi spuse:
Dacă am să-i trimit pe Aratus şi pe Carinas singuri, ar fi să trimit lupii după oi. Pe cine să pun mai mare peste ei?
Pune-mă pe mine, Cezar! zise Domitius Afer.
Nu! Nu vreau să atrag asupra Romei mânia lui Mercur, pe care hoţiile voastre l-ar înfuria. Am nevoie de un stoic, ca Seneca, sau ca noul meu prieten – filozoful Chilon.
Privi în juru-i şi întrebă:
Dar ce s-a întâmplat cu Chilon?
Chilon, care după ce-şi revenise la aer curat, se întorsese în amfiteatru în timpul cântecului împăratului, se apropie şi zise:
Sunt aici, luminos fruct al soarelui şi lunii. Am fost bolnav, dar cântecul tău m-a însănătoşit.
Am să te trimit în Achaia, spuse Nero. Tu trebuie să ştii şi ultimul bănuţ ce se poate găsi în fiecare templu.
Fă asta, Zeus, şi zeii au să-ţi dea o răsplată cum n-au mai dat niciodată cuiva.
Aş face-o, dar nu vreau să te lipsesc de la plăcerea de a asista