O, Baal!… spuse Chilon.

Curtenii, bucuroşi că împăratului i-a revenit buna dispoziţie, începură să râdă şi să strige:

Nu, stăpâne! Nu-l lipsi pe acest viteaz grec de plăcerea jocurilor.

Lipseşte-mă, stăpâne, de plăcerea de a vedea pe aceste gâşte gălăgioase din Capitoliu, ai căror creieri strânşi la un loc n-ar umple nici măcar o coajă de alună, răspunse Chilon. Iată, tocmai scriu, o, întâiule născut al lui Apollo, un imn în greceşte în cinstea ta şi de aceea vreau să petrec câteva zile în templul muzelor, ca să le cer inspiraţie.

O, nu! strigă Nero. Vrei să te sustragi de la reprezentaţiile următoare! Nu-ţi merge!

Îţi jur, stăpâne, că scriu un imn.

Ai să-l scrii noaptea. Implor-o pe Diana să-ţi dea inspiraţie, doar e sora lui Apollo.

Chilon plecă capul, uitându-se cu răutate la cei de faţă, care începuseră din nou să râdă. Cezarul întorcându-se spre Senecion şi Silius Nerulinus, spuse:

Închipuiţi-vă că din creştinii destinaţi pentru astăzi, abia dacă am reuşit să lichidăm jumătate.

Bătrânul Aquilius Regulus, mare cunoscător în problemele legate de circ, după ce se gândi câteva clipe, rosti:

Spectacolele astea în care iau parte oameni sine armis et sine arte{149}, durează foarte mult şi sunt puţin atrăgătoare.

Voi porunci să li se dea arme, răspunse Nero.

Superstiţiosul Vestinus, trezit brusc din îngândurare, întrebă cu voce tainică:

Aţi observat că ei văd ceva în clipa când mor? Privesc în sus şi mor parcă fără să sufere. Sunt sigur că ei văd ceva…

Spunând aceasta, ridică ochii spre bolta peste care noaptea începuse să-şi întindă zăbranicul ei presărat cu stele. Ceilalţi răspunseră prin râsete şi glume, făcând tot felul de presupuneri deşucheate despre ceea ce pot creştinii să vadă în clipa morţii. Împăratul făcu un semn sclavilor care ţineau torţele şi părăsi circul, iar după el Vestalele, senatorii, demnitarii şi curtenii.

Noaptea era senină, caldă. În faţa circului mai mişuna încă mulţimea curioasă să asiste la plecarea împăratului, dar părea posomorită şi tăcută. Ici şi colo, izbucniră aplauze, dar încetară imediat. Din spoliarium, carele scârţâiau, scoţând într-una resturile însângerate ale creştinilor.

Petronius şi Vinicius parcurseră drumul în tăcere. Abia aproape de vilă. Petronius întrebă:

Te-ai gândit la ceea ce ţi-am spus?

Da, răspunse Vinicius.

Oare mă crezi că şi pentru mine acum asta-i problema cea mai importantă? Trebuie s-o eliberăm, făcându-le în ciudă împăratului şi lui Tigellinus. E ca o luptă în care mă încăpăţânez să înving, ca un joc în care vreau să câştig, chiar de-ar fi să-mi pun pielea la bătaie… Ziua de astăzi m-a întărit şi mai mult în această hotărâre.

Să te răsplătească Christos!

Vei vedea.

Discutând astfel, ajunseră la poarta vilei şi coborâră din lectică. În clipa aceea, se apropie de ei un om în negru şi întrebă:

E aici nobilul Vinicius?

Da, răspunse tribunul, ce doreşti?

Eu sunt Nazarius, fiul lui Miriam. Vin de la închisoare şi-ţi aduc veşti despre Ligia.

Vinicius îi puse mâna pe umăr şi la lumina torţei îşi aţinti privirile în ochii lui, neputând rosti nici un cuvânt. Nazarius ghici întrebarea care-i îngheţase pe buze şi răspunse:

Trăieşte. Ursus m-a trimis la tine, să-ţi spun că în delirul ei se roagă şi repetă numele tău.

Iar Vinicius răspunse:

Slavă lui Christos care poate să mi-o redea!

Îl luă pe Nazaris şi-l conduse în bibliotecă. Îndată veni şi Petronius, voind să asculte convorbirea lor.

Boala a salvat-o de la necinstire, căci călăilor le e frică de molipsire, spuse băiatul. Ursus şi medicul Glaucus veghează la căpătâiul ei zi şi noapte.

Paznicii au rămas aceiaşi?

Da, stăpâne, şi ea e în camera lor. Deţinuţii care erau în închisoarea de jos au murit cu toţi de friguri, ori s-au sufocat.

Cine eşti tu? întrebă Petronius.

Nobilul Vinicius mă cunoaşte. Sunt fiul văduvei la care a stat Ligia.

Eşti creştin?

Băiatul privi întrebător spre Vinicius şi, văzând că în clipa aceea se roagă, ridică fruntea şi spuse:

Da.

Cum de poţi intra liber în închisoare?

M-am angajat, stăpâne, la căratul cadavrelor. Am făcut-o anume ca să vin în ajutorul fraţilor mei şi să le aduc veşti din oraş.

Petronius examină atent faţa frumoasă a băiatului, ochii lui albaştri şi părul negru, bogat, apoi întrebă:

Din ce ţară eşti, băiete?

Sunt galilean, stăpâne.

Ai vrea ca Ligia să fie liberă? Băiatul ridică ochii în sus:

Chiar dac-ar trebui să-mi dau viaţa!

Atunci Vinicius se opri din rugăciune şi zise:

Spune paznicilor s-o pună într-un coşciug, zicând că-i moartă. Tu alege-ţi ajutoare care împreună cu tine s-o scoată noaptea din închisoare. În apropiere de Gropile Puturoase veţi găsi nişte oameni, aşteptând cu o lectică, şi le veţi da sicriul. Paznicilor promite-le din partea mea atâta aur cât va putea să ducă fiecare în mantie.

În timp ce vorbeau, de pe faţa lui dispăru expresia absentă. Se trezise în el ostaşul, căruia speranţa îi reda vechea energie.

Nazarius se aprinse la faţă de bucurie şi, ridicând mâinile spre cer, strigă:

Christos să-i dea sănătate, căci va fi liberă!

Crezi că paznicii au să se învoiască? întrebă Petronius.

Ei, stăpâne? Numai să ştie că n-au să fie pedepsiţi pentru asta şi torturaţi.

Da! zise Vinicius. Paznicii s-ar fi învoit chiar şi la fuga ei, cu atât mai mult au să se învoiască s-o scoatem ca moartă de acolo.

E adevărat că este un