om care controlează cu fierul roşu dacă trupurile pe care le scoatem sunt moarte, spuse Nazarius. Dar acesta e dispus chiar şi pentru câţiva sesterţi să nu atingă cu fierul feţele morţilor. Pentru un aureus are să atingă coşciugul, nu trupul.

Spune-i că are să primească o pungă plină cu aur, spuse Petronius. Dar ai să găseşti ajutoare sigure?

Am să mi-i aleg dintre aceia care pentru bani şi-ar vinde nevestele şi copiii.

Unde-i vei găsi?

Chiar în închisoare, sau în oraş. Paznicii, o dată plătiţi, au să dea drumul oricui vom vrea noi.

În cazul acesta, ai să mă duci şi pe mine printre ei, zise Vinicius. Petronius îl sfătui energic să renunţe. Pretorienii ar putea să-l recunoască chiar şi travestit. Totul s-ar putea astfel nărui.

Nici în închisoare, nici la Gropile Puturoase! spuse el. Trebuie ca toţi, şi împăratul şi Tigellinus, să fie convinşi că ea a murit. Astfel, ar porunci imediat să fie urmărită. Putem înlătura bănuielile numai dacă, atunci când ea va fi dusă în munţii Albani, sau mai departe, în Sicilia, noi vom rămâne la Roma. Abia după o săptămână sau două, tu te vei îmbolnăvi, vei chema medicul lui Nero, care are să-ţi recomande plecarea în munţi. Atunci vă veţi întâlni, iar apoi…

Căzu pe gânduri, iar după un timp făcu un semn dispreţuitor cu mâna şi zise:

Pe urmă poate c-au să vină alte timpuri.

Să se milostivească Christos de ea, spuse Vinicius, căci tu vorbeşti de Sicilia, dar ea-i bolnavă şi poate să moară…

Deocamdată, o ducem undeva mai aproape. Are să se facă bine la aer curat, numai s-o smulgem din închisoare. Oare n-ai undeva în munţi vreun arendaş în care să te poţi încrede?

Da! Am! Da! răspunse Vinicius, grăbit. Este în munţi lângă Coriola un om singur, care m-a purtat în braţe când eram copil şi care mă iubeşte şi acum.

Petronius îi întinse o tăbliţă.

Scrie-i să vină mâine aici. Trimit imediat un curier.

Chemă pe atriensis şi-i dădu poruncile corespunzătoare. Câteva clipe mai târziu, un sclav călare porni în noapte spre Coriola.

Aş vrea, spuse Vinicius, ca Ursus s-o însoţească la drum… Aş fi mai liniştit…

Stăpâne, zise Nazarius, Ursus e un om cu o putere supraomenească; o să rupă gratiile şi o să se ducă după ea. Este o fereastră deasupra unui zid abrupt, înalt, sub care nu-i pază. Am să aduc o funie lui Ursus. Restul face el singur.

Pe Hercule! spuse Petronius. N-are decât să fugă cum o vrea, dar nu o dată cu ea şi nu la două-trei zile după ea, fiindcă au să-i ia urma şi-au să descopere ascunzătoarea fetei. Pe Hercule! Vreţi să vă pierdeţi pe voi şi pe ea? Vă interzic să-i pomeniţi de Cariola, sau eu mă spăl pe mâini de toate.

Amândoi recunoscură că are dreptate şi tăcură. Nazarius îşi luă rămas bun, promiţând să vină a doua zi în zori.

Cu paznicii spera să ajungă la o înţelegere încă în noaptea asta, însă mai înainte vroia să treacă pe la mama lui, care, din cauza vremurilor nesigure şi îngrozitoare, n-avea nici o clipă de linişte, gândindu-se la el. După ce chibzui, hotărî să nu caute ajutor în oraş, ci să găsească şi să mituiască pe unul din cei care cărau cadavrele din închisoare împreună cu el.

Când să plece, se mai opri şi, luându-l pe Vinicius la o parte, începu să-i şoptească:

Stăpâne, de planul nostru n-am să pomenesc nimănui, nici măcar mamei, însă Apostolul Petru a promis să vină la noi după jocuri şi lui am să-i spun tot.

În casa asta poţi vorbi tare, răspunse Vinicius. Apostolul Petru a fost în amfiteatru printre oamenii lui Petronius. De altfel, merg şi eu cu tine.

Porunci să i se aducă o mantie de sclav, apoi ieşiră. Petronius răsuflă profund.

„Aş dori, se gândea el, ca ea să moară de febra asta, căci pentru Vinicius aşa ar fi fost mai uşor de îndurat. Însă acum sunt gata să ofer un trepied de aur lui Esculap în schimbul însănătoşirii ei… Ah, tu, Ahenobarbus, vrei să-ţi faci distracţie din durerea îndrăgostitului! Tu, Augusto, mai întâi ai invidiat-o pe fată pentru frumuseţe, acum ai mânca-o de vie că a pierit Rufius al tău… Tu, Tigellinus, vrei pieirea ei numai ca să-mi faci mie în ciudă!… Vom vedea. Eu vă spun că ochii voştri n-au s-o vadă în arenă, căci sau va muri de moarte naturală, sau am să v-o smulg de sub nas… Şi am să v-o smulg în aşa fel, încât nici habar să n-aveţi, iar pe urmă, de câte ori am să mă uit la voi, am să gândesc: iată proştii pe care i-a păcălit Petronius…”

Mulţumit de sine, trecu în triclinium, unde se aşeză la cină împreună cu Eunice. Lectorul citi în timpul acesta idilele lui Teocrit{150}. Vântul adusese nori dinspre Soracte şi o furtună neaşteptată tulbură liniştea nopţii senine de vară. Din când în când, răsunau tunete deasupra celor şapte coline, iar ei, stând culcaţi alături, lângă masă, ascultau versuri care în melodicul dialect doric cântau iubirea păstorilor. Pe urmă, liniştiţi, se pregătiră pentru un somn dulce.

Tocmai atunci însă, se întoarse Vinicius. Petronius, aflând de înapoierea lui, se duse la el şi-l întrebă:

Ei?… Poţi să-mi spui ceva nou? Nazarius s-a dus la închisoare?

Da, răspunse tânărul, netezindu-şi părul udat de ploaie. Nazarius s-a dus să se înţeleagă cu paznicii, iar eu m-am văzut cu Petru, care mi-a poruncit să mă rog şi să cred.

Bine. Dacă totul va merge bine, mâine o vom putea salva…

Arendaşul cu oamenii ar trebui să vină în zori.

E aproape.