Însă Vinicius îngenunche în cubiculum-ul său şi începu să se roage.

La răsăritul soarelui, veni de lângă Coriola arendaşul Niger, aducând cu el, aşa cum îi ceruse Vinicius, asini, o lectică şi patru oameni siguri, aleşi dintre sclavii britani, pe care, de altfel, prevăzător, îi lăsase la un han din Subura.

Vinicius, care veghease toată noaptea, ieşi să-l întâmpine. Niger se tulbură când îl văzu pe tânărul său stăpân şi, sărutându-i mâinile şi ochii, spuse:

Dragul meu, ori eşti bolnav, ori necazurile ţi-au supt sângele din obraz, că abia am putut să te recunosc.

Vinicius îl luă în galeria interioară numită xystus şi acolo îi spuse taina. Niger ascultă cu atenţia încordată şi pe faţa lui roşie, bronzată, se vedea o mare emoţie, pe care nici nu căuta să şi-o stăpânească.

Deci ea-i creştină? întrebă.

Se uita cercetător la faţa lui Vinicius, care probabil ghici gândul ţăranului, căci răspunse:

Şi eu sunt creştin…

În ochii lui Niger sclipiră lacrimi. În primul moment, tăcu apoi, ridicând mâinile spre cer, spuse:

O, slavă ţie, Christe, că ai îndepărtat negura de pe ochii care mi-s mai dragi pe lume!

Strânse capul lui Vinicius la piept şi, plângând de fericire, începu să-l sărute pe frunte.

Puţin mai târziu veni Petronius, aducând după el pe Nazarius.

Veşti bune! spuse de departe.

Veştile erau într-adevăr bune. Mai întâi, Glaucus, medicul, garanta pentru viaţa Ligiei, deşi suferea de aceleaşi friguri de care mureau în Tullianum şi în alte temniţe sute de oameni zilnic. În ce-i privea pe paznici şi pe omul care controla morţii cu fierul încins, nu se iviseră nici un fel de greutăţi. Era, de asemenea, angajat şi ajutorul, Attys.

Am făcut găuri în coşciug, ca bolnava să poată respira, spuse Nazarius. Singurul pericol e ca nu cumva să geamă sau să vorbească tocmai în clipa când vom trece pe lângă pretorieni. Însă ea-i foarte slăbită şi de azi dimineaţă zace cu ochii închişi. De altfel, Glaucus are să-i dea o băutură adormitoare, făcută chiar de el din medicamentele pe care i le-am adus din oraş. Capacul sicriului n-o să fie bătut în cuie. O să-l ridicaţi cu uşurinţă. O să luaţi bolnava în lectică, iar noi vom pune în coşciug un sac cu nisip, pe care să-l aveţi pregătit.

Vinicius era alb ca varul, însă asculta cu atenţia atât de încordată, încât părea că gândeşte dinainte tot ce vrea să spună Nazarius.

N-au să fie scoase şi alte cadavre din închisoare? întrebă Petronius.

În noaptea asta, au murit vreo douăzeci de oameni, iar până diseară au să mai moară câţiva, răspunse băiatul. Noi trebuie să mergem împreună cu convoiul, dar o să facem în aşa fel, încât să rămânem în urmă. La prima cotitură, tovarăşul meu o să şchioapete înadins. Aşa o să rămânem mult în urma celorlalţi. Voi să aşteptaţi lângă templul mic al Libitinei. Să dea Dumnezeu o noapte cât mai întunecoasă.

O să dea Dumnezeu, rosti Niger. Ieri a fost o seară senină, dar pe urmă a început dintr-o dată furtuna. Azi cerul e iară senin şi-i zăpuşeală de dimineaţă, în fiecare noapte au să fie acum ploi şi furtună.

Mergeţi fără lumini? întrebă Vinicius.

Numai în faţă sunt torţe. Voi, pentru orice eventualitate, să fiţi lângă templul Libitinei de cum se întunecă, cu toate că, de obicei, ducem cadavrele abia după miezul nopţii.

Tăcură. Se auzea doar respiraţia grăbită a lui Vinicius. Petronius se întoarse spre el:

Ieri, ţi-am spus că cel mai cuminte lucru ar fi să rămânem amândoi acasă. Acum însă văd că nici eu însumi n-am să pot sta locului… Dac-ar fi vorba de fugă, ar trebui să fim extrem de precauţi, însă, de vreme ce o scot ca moartă, cred că nimănui n-o să-i treacă prin minte, nici cea mai mică bănuială.

Da! Da! răspunse Vinicius. Eu trebuie să fiu acolo. Am s-o scot eu însumi din sicriu…

O dată ajunsă în casa mea de lângă Coriola, răspund de ea, spuse Niger.

Cu asta discuţia se încheie. Niger se duse la han, la oamenii săi. Nazarius luă sub tunică o pungă cu aur şi se întoarse la închisoare. Pentru Vinicius începu o zi plină de nelinişte, febră, aşteptare.

Treaba trebuie să reuşească, căci e bine chibzuită, îi spuse Petronius. Mai bine nici că se putea aranja. Tu trebuie să te prefaci amărât şi să umbli în togă neagră. Însă de la circ să nu lipseşti. Să te vadă… Totul e-atât de bine ticluit, încât nici vorbă nu poate fi de eşec. Nici vorbă! Eşti absolut sigur de arendaşul tău, nu?

E creştin.

Petronius îl privi mirat, apoi ridică din umeri şi începu să vorbească parcă pentru sine însuşi:

Pe Pollux! Cum se extinde totuşi! Şi cum pătrunde în sufletele oamenilor!… în faţa unor asemenea persecuţii, oamenii s-ar fi lepădat dintr-o dată de toţi zeii romani, greci şi egipteni. E totuşi ciudat… Pe Pollux!… Dac-aş crede că mai depinde ceva pe lume de zeii noştri, le-aş promite fiecăruia câte şase boi albi, iar lui Jupiter Capitolinul doisprezece… însă tu nu precupeţi făgăduielile către Christos al tău…

Eu i-am dăruit sufletul! răspunse Vinicius.

Se despărţiră. Petronius se întoarse în cubiculum. Vinicius se duse să se uite de departe la închisoare, iar de acolo, până la dealul Vaticanului, la coliba săpătorului unde primise botezul din mâinile Apostolului. I se părea că în coliba aceea Christos are să-l asculte mai degrabă decât oriunde aiurea aşa că, ajuns acolo, se aruncă cu faţa la pământ, se cufundă în rugăciune, uitând unde este şi ce se petrece cu el.

După amiază, îl trezi glasul trompetelor care venea dinspre Circul lui Nero. Ieşi din colibă, privind în juru-i, de parcă abia s-ar fi trezit din somn. Afară