era foarte cald şi o linişte întreruptă doar din când în când de sunetul îndepărtat al trompetelor, alămurilor şi de ţârâitul greierilor. Aerul devenise înăbuşitor. Cerul deasupra oraşului mai era încă albastru, dar înspre munţii Sabini se adunau jos, la orizont, nori întunecoşi.

Vinicius se întoarse acasă. În atrium îl aştepta Petronius.

Am fost la Palatin, zise el. M-am arătat acolo dinadins şi chiar am jucat zaruri. Diseară e banchet la Anicius. Am anunţat că mergem, dar abia după miezul nopţii, căci mai înainte de asta trebuie să dorm. Mă voi duce cumva. Ar fi bine să mergi şi tu.

N-au venit ştiri de la Niger sau Nazarius? întrebă Vinicius.

Nu. Îi vom vedea abia la miezul nopţii. Ai observat că vine furtună?

Da.

Mâine urmează să fie spectacol cu creştini răstigniţi, poate însă că ploaia îi va împiedica.

Spunând acestea, se apropie şi, atingând braţul lui Vinicius, spuse:

Dar pe ea n-ai s-o vezi pe cruce, ci în Coriola. Pe Castor! N-aş da pe toate gemele din Soma clipa în care-o vom elibera. Se apropie seara…

Se însera, întunericul începuse să cuprindă oraşul mai devreme decât de obicei, din cauza norilor care acoperiseră tot orizontul. O dată cu venirea serii, căzu o ploaie deasă, scoţând aburi din piatra încinsă de dogoarea zilei şi umplând de ceaţă străzile oraşului. Din când în când, ploaia contenea, pornindu-se apoi iarăşi, cu mai multă putere.

Să ne grăbim, spuse Vinicius, în cele din urmă. Din cauza furtunii s-ar putea să scoată cadavrele mai devreme din închisoare.

E timpul! răspunse Petronius.

Luând mantii galice cu glugi, ieşiră prin portiţa de lângă grădină în curte. Petronius se înarmă cu un cuţit scurt roman, numit sica, pe care-l lua cu el întotdeauna în escapadele nocturne.

Din cauza furtunii, oraşul era pustiu. Din timp în timp, câte-un fulger spinteca norii, luminând zidurile noi ale caselor proaspăt ridicate sau în construcţie şi pavajul ud al străzilor. La lumina fulgerelor, zăriră, în sfârşit, după ce merseseră destul de mult, movila pe care se ridica micul templu al Libitinei, iar lângă movilă un grup de oameni cu asini şi cai.

Niger! strigă Vinicius încet.

Aici, stăpâne! rosti o voce în ploaie.

Totul e gata?

Da, dragul meu. Cum s-a întunecat, am fost aici. Dar adăpostiţi-vă sub streaşină, c-o să vă udaţi până la piele. Ce furtună! Cred c-o să cadă grindină!

Presupunerea lui Niger se adeveri. În curând, începu să cadă grindină, la început măruntă, după aceea tot mai mare şi mai deasă. Aerul se răci imediat. Stând sub streaşină, la adăpost de vânt şi ploaie, discutau cu voci înăbuşite.

Chiar dacă ne-ar zării cineva, spuse Niger, n-are să intre la bănuieli, căci arătăm ca nişte oameni care aşteaptă să treacă furtuna. Mă tem însă să nu amâne scoaterea cadavrelor pe mâine.

Grindina n-o să dureze mult, zise Petronius. Trebuie să aşteptăm chiar de-ar fi să stăm aici până-n zori.

Aşteptară atenţi la toate zgomotele nopţii. Grindina se opri, însă ploaia nu conteni. Din când în când, rafalele de vânt aduceau dinspre Gropile Puturoase un miros îngrozitor de cadavre intrate în putrefacţie, căci erau îngropate fără grijă, la suprafaţă.

Deodată, Niger zise:

Văd o luminiţă prin ceaţă… Una, două, trei… Sunt torţe! Se întoarse spre oameni:

Aveţi grijă să nu fornăie asinii!…

Vin! spuse Petronius.

Luminile se apropiau. După câteva clipe, se puteau vedea clar flăcările tremurătoare ale torţelor.

Niger îşi făcu semnul crucii şi începu să se roage. Convoiul sumbru continua să se apropie şi, când ajunse în dreptul templului Libitinei, se opri. Petronius, Vinicius şi Niger se lipiră în tăcere de movilă, neînţelegând ce poate să însemne asta. Însă convoiul se oprise numai pentru ca oamenii să-şi acopere nările şi gura cu cârpe, fiindcă duhoarea lângă puticuli era insuportabilă. După aceea ridicară tărgile cu sicrie şi porniră mai departe.

Numai un sicriu rămase în faţa templului.

Vinicius se repezi într-acolo, urmat de Petronius, Niger şi doi sclavi britani cu lectica.

Înainte însă de a ajunge acolo, din întuneric se auzi vocea lui Nazarius, plină de durere:

Stăpâne, au dus-o împreună cu Ursus la închisoarea Esquilina… Noi ducem un mort. Pe ea au luat-o înainte de miezul nopţii!…

În drum spre casă, Petronius era sumbru ca furtuna. Nici măcar nu încerca să-l consoleze pe Vinicius. Înţelegea că nu-şi mai pot face nici un fel de iluzii în privinţa răpirii Ligiei din catacombele Esquilinului. Bănuia că a fost mutată de la Tullianum, ca să nu moară de friguri, scăpând astfel de arenă, şi tocmai asta era o dovadă că erau cu ochii pe ea şi o păzeau cu mai multă grijă decât pe alţii. Lui Petronius îi părea rău din tot sufletul şi de ea, şi de Vinicius, şi în afară de asta îl frământa gândul că pentru prima dată în viaţă ceva nu-i reuşeşte, pentru prima dată e învins în luptă.

„Se pare că Fortuna mă părăseşte, îşi zise el, însă zeii se înşeală dacă-şi închipuie că am să mă împac cu o viaţă ca a lui, de exemplu”.

Se uită la Vinicius, care, de asemenea, îl privea cu ochii larg deschişi.

Ce-i cu tine? Ai febră? întrebă Petronius.

Îi răspunse cu o voce ciudată, frântă, tărăgănată, ca de copil bolnav:

Eu cred că El mi-o poate reda!

Deasupra oraşului se stingeau ultimele tunete ale furtunii.

 

 

Capitolul  LVIII

 

 

Ploaia, care dură trei zile, fenomen neobişnuit la Roma în timpul verii, şi grindina care cădea, în ciuda legilor naturii nu numai ziua ci şi seara, şi chiar noaptea, întrerupse reprezentaţiile. Poporul începu să se teamă. Se anunţa recoltă proastă la viţa-de-vie, iar când, într-o după amiază, trăsnetul topi statuia de bronz