a zeiţei Ceres de pe Capitoliu, se ordonară jertfe în templul lui Jupiter Salvator. Preoţii zeiţei Ceres răspândiră zvonul că mânia zeilor s-a întors împotriva oraşului pentru că pedepsirea creştinilor tărăgănează prea mult. Mulţimile începură să ceară continuarea jocurilor, indiferent de vreme, şi bucuria cuprinse Roma când se anunţă că, după trei zile de pauză, ludus matutinus va reîncepe.

Se întoarse şi vremea frumoasă. Amfiteatrul încă din zori era plin de mii de oameni. Şi împăratul veni devreme în ziua aceea cu vestalele şi curtea. Spectacolul trebuia să înceapă cu o luptă a creştinilor între ei. Fură îmbrăcaţi în gladiatori, li se dădură tot felul de arme de atac şi apărare. Însă aici avu loc un eşec. Creştinii aruncară în nisip plasele, furcile, lăncile şi săbiile şi se îmbrăţişară unii pe alţii, îndemnându-se să reziste la chinuri şi moarte. Mulţimea se socoti jignită. Unii îi acuzau că-s laşi şi fricoşi; alţii susţineau că nu vor să se bată din ură faţă de popor, anume ca să-i lipsească de plăcerea admirării luptelor bărbăteşti. În cele din urmă, din porunca Cezarului, împotriva creştinilor fură trimişi gladiatori adevăraţi, care-i tăiară în câteva minute pe oamenii îngenunchiaţi şi dezarmaţi.

După scoaterea cadavrelor, nu mai fură prezentate lupte, ci un şir de tablouri mitologice, născocite de însuşi împăratul. Fu văzut Hercule arzând ca un foc viu pe muntele Oeta. Vinicius se cutremură la gândul că poate pentru rolul lui Hercule a fost ales Ursus, însă probabil că nu venise încă rândul credincioasei slugi a Ligiei, căci pe rug ardea un alt creştin, cu totul necunoscut lui Vinicius. În schimb, în al doilea tablou, Chilon, pe care împăratul nu voia să-l scutească de prezenţa la spectacol, văzu oameni pe care-i cunoştea. Se reprezenta zborul lui Dedal{151} şi Icar. În rolul lui Dedal era Euricius, acel bătrân care-i destăinuise cândva lui Chilon semnificaţia semnului peşte, iar în rolul lui Icar, fiul lui, Quartus. Amândoi fură ridicaţi în aer cu ajutorul unei maşini speciale şi apoi aruncaţi de la o mare înălţime în arenă. Tânărul Quartus căzu atât de aproape de podiumul împărătesc, încât stropi cu sânge nu numai podoabele exterioare, dar şi rezemătorile tapisate cu purpură. Chilon nu văzu căderea, căci închise ochii, dar auzi bufnitura trupului, iar când zări sânge fu gata să leşine pentru a doua oară. Însă tablourile se schimbau repede. Chinurile şi ruşinea fecioarelor siluite înainte de moarte de gladiatori travestiţi în animale, încântară inimile mulţimii. Fură arătate vestale ale Cibelei, ale zeiţei Ceres, Danaide, Dirke{152} şi Pasifae{153}, fură arătate, în sfârşit fetiţe sfâşiate de cai sălbatici. Poporul aplauda mereu tot alte idei de-ale împăratului, care, mândru de ele şi fericit de aplauze, nu-şi mai lua smaraldul de la ochi nici o clipă, contemplând trupurile albe despicate de săbii şi convulsiile victimelor. Fură prezentate apoi tablouri din istoria oraşului. După fecioare, fu arătat Mucius Scaevola{154}, a cărui mână fixată de un trepied cu foc umplu amfiteatrul de miros de carne friptă, dar care, ca şi adevăratul Scaevola, stătea fără să geamă, cu ochii ridicaţi spre cer, şoptind o rugă. După ce fu ucis cu spada şi târât în spoliarium, urmă obişnuita pauză de prânz.

Împăratul împreună cu vestalele şi curtenii părăsiră amfiteatrul şi se îndreptară spre un uriaş cort de purpură roşie ca focul, ridicat anume, în care fusese pregătit pentru el şi oaspeţi un minunat prandium. Cei mai mulţi dintre spectatorii de rând le urmau exemplul, împrăştiindu-se în grupuri pestriţe în preajma cortului, ca să-şi mai dezmorţească trupurile înţepenite de îndelungata şedere şi să se înfrupte din hrana pe care, din mărinimia împăratului, o împărţeau sclavii din abundenţă. Câţiva curioşi coborâră în arenă şi, pipăind nisipul îmbibat de sânge, discutau, competenţi, despre reprezentaţiile trecute şi cele viitoare. Curând plecară şi aceştia, ca să nu întârzie la împărţirea hranei. Rămaseră doar câţiva oameni pe care-i reţinea nu curiozitatea, ci mila pentru viitoarele victime. Ei se ascunseră pe intervale, sau în locurile cele mai de jos.

În timpul pauzei, arena se nivelă. Fură săpate şiruri de gropi, pe toată întinderea arenei. Ultimul şir ajungea la vreo zece paşi de podiumul Cezarului. Dinafară circului se auzea gălăgia mulţimii, strigăte şi aplauze, iar aici se făceau pregătiri febrile pentru noi chinuri. Deodată, se deschise cuniculum-ul şi din intrările care se deschideau în arenă, apărură mânaţi din spate cete de creştini goi, purtând cruci în spinare. Se umplu toată arena cu ei. Bătrâni încovoiaţi sub greutatea grinzilor, bărbaţi în puterea vârstei, femei cu părul despletit sub care se străduiau să-şi ascundă goliciunea, băieţi şi chiar copii mici. Şi crucile, şi victimele erau împodobite cu flori. Servitorii circului, lovindu-i cu ciomegele îi sileau pe creştini să aşeze crucile în dreptul gropilor. Aşa aveau să piară cei pe care, în prima zi a jocurilor, nu reuşiseră să-i dea pradă câinilor şi fiarelor sălbatice. Îi luau acum nişte sclavi negri şi, aşezându-i cu spatele pe cruce, le băteau mâinile în cuie de barele transversale, zeloşi şi grăbiţi, pentru ca atunci când poporul se va întoarce după pauză să găsească toate crucile înălţate. Amfiteatrul răsuna de bocănitul ciocanelor, al căror ecou trecea peste rânduri şi ajungea în piaţa din jurul amfiteatrului şi sub cortul în care împăratul dădea masă pentru vestale şi pentru prietenii săi. Acolo se bea vin, se glumea pe seama lui Chilon şi se şopteau la ureche cuvinte tainice preoteselor Vestei, iar în arenă cuiele pătrundeau în mâinile şi picioarelor creştinilor, lopeţile scrâşneau, umplând cu pământ gropile în care fuseseră înfipte crucile.

Printre victimele cărora urma să le vină rândul, peste câteva clipe, se afla Crispus. Leii n-apucaseră să-l sfâşie, aşa că fusese destinat răstignirii, iar el, gata întotdeauna de moarte, se bucura la gândul că-i bate ceasul. Trupul lui uscat era despuiat; numai un cordon de iederă îi acoperea coapsele, iar pe cap avea o cunună de roze. În ochi îi strălucea acelaşi foc nestins, iar de sub cunună se arăta aceeaşi faţă aspră, fanatică. Nu se schimbase nici inima lui. Ca şi mai înainte,