Daţi slavă Mântuitorului, spunea el, că vă îngăduie să muriţi de aceeaşi moarte ca şi el. Poate că o parte din păcatele voastre vor fi iertate astfel, totuşi temeţi-vă, căci trebuie să se facă dreptate. Nu poate fi aceeaşi răsplată pentru răi şi pentru buni.

Cuvintele lui se însoţeau cu bocăniturile ciocanelor, care băteau în cuie mâinile şi picioarele victimelor. Tot mai multe cruci se ridicau în arenă. Iar el, adresându-se celor care aşteptau, fiecare lângă crucea lui, continuă:

Văd cerul deschis, dar văd şi prăpastia căscată… Nici eu singur nu ştiu cum am să dau socoteală Domnului de viaţa mea, deşi am crezut şi am urât răul şi nu mă tem de moarte, ci de învierea din morţi, nu de chin, ci de judecată, căci va veni ziua mâniei.

Atunci, din rândurile de bănci mai apropiate, se auzi o voce calmă şi solemnă:

Nu ziua mâniei, ci ziua îndurării. Ziua mântuirii şi a fericirii. Pentru că, vă zic vouă, Christos vă va lua lângă el, vă va mângâia şi vă va aşeza la dreapta lui. Credeţi, căci iată cerul se deschide înaintea voastră!

La aceste cuvinte, toate privirile se întoarseră spre bănci. Chiar şi aceia care atârnau pe cruci ridicară capetele palide, chinuite, şi se uitară spre cel ce vorbea. El se apropie până la bariera care înconjura arena şi începu să-i binecuvânteze cu semnul crucii.

Crispus întinse braţul spre el ca şi cum ar fi vrut: să-i dojenească, însă, văzându-i faţa, lăsă mâna în jos, apoi îngenunche şi şopti:

Apostolul Pavel!…

Spre marea uimire a servitorilor circului, îngenuncheară toţi cei care nu apucaseră să fie ţintuiţi pe cruce, iar Pavel din Tars se întoarse spre Crispus şi zise:

Crispus, nu-i ameninţa, căci încă azi vor fi cu tine în rai! Tu crezi că pot fi osândiţi? Dar cine are să-i osândească? Oare Dumnezeu care şi-a jertfit fiul pentru ei? Sau poate Christos, care a murit pentru mântuirea lor, aşa cum mor ei pentru numele Lui? Cum poate osândi cel care iubeşte? Cine are să-i învinovăţească pe aleşii lui Dumnezeu? Cine va spune despre sângele acesta: „E blestemat”?…

Doamne, am urât răul! răspunse bătrânul preot.

Christos a poruncit să-i iubim pe oameni mai mult decât să urâm răul, căci învăţătura lui este iubire şi nu ură.

Am greşit în ceasul morţii, răspunse Crispus. Şi începu să se bată cu pumnii în piept.

Unul dintre supraveghetorii circului se apropie de Apostol şi întrebă:

Cine eşti tu care vorbeşti condamnaţilor?

Un cetăţean roman, răspunse Pavel liniştit.

După aceea, se întoarse spre Crispus şi spuse:

Crede, căci asta-i ziua îndurării şi mori în pace, rob al lui Dumnezeu!

În clipa aceea, doi negri se apropiară de Crispus ca să-l întindă pe cruce.

El se mai uită încă o dată în jur şi strigă:

Fraţii mei, rugaţi-vă pentru mine!

Faţa lui pierdu obişnuita-i asprime. Trăsăturile-i împietrite se topiră într-o expresie de pace şi blândeţe. Îşi întinse singur mâinile în lungul braţelor crucii şi, privind drept la cer, începu să se roage cu ardoare. Se părea că nu simte durerea pentru că atunci când cuiele îi pătrunseră în mâini, trupul lui nici nu tresări măcar. Se ruga în timp ce i se ţintuiau picioarele, se ruga în timp ce era ridicată crucea şi bătătorit pământul în jurul ei. Abia când mulţimea începu să umple amfiteatrul, râzând şi făcând larmă, sprâncenele bătrânului se încruntară puţin, mâniindu-se parcă pentru că poporul păgân îi tulbură liniştea şi pacea unei morţi blânde.

Crucile toate erau în picioare. Arena părea o pădure de trunchiuri de care atârnă oameni. Peste cruci şi peste capetele răstigniţilor cădeau razele soarelui, în timp ce pe arenă umbrele groase formau o reţea neagră, în ochiurile căreia strălucea nisipul galben. Era un spectacol la care toată plăcerea poporului consta în a privi moartea lentă. Însă niciodată până atunci nu se văzuse un asemenea desiş de cruci. Arena era înţesată de cruci, iar servitorii se strecurau anevoie printre ele. Pe margini, fuseseră răstignite mai ales femei. Crispus, ca unul dintre conducători, fusese răstignit chiar în faţa podiumului împărătesc, pe o cruce uriaşă, înfăşurată la poale în iederă. Nici una dintre victime nu murise încă. Doar câţiva dintre cei care fuseseră ţintuiţi la început leşinaseră. Nimeni nu gemea şi nu cerea îndurare. Unii atârnau cu capetele plecate pe umăr sau căzute în piept, parcă prinşi de somn. Alţii, parcă îngânduraţi, sau încă privind la cer, mişcau încetişor din buze. Pădurea îngrozitoare de cruci, trupurile răstignite, tăcerea victimelor trezeau o impresie ciudată de teamă. Spectatorii care intrau sătui şi veseli în circ după ospăţ, ţipând şi râzând, tăceau brusc neştiind pe care corp să-şi oprească privirile şi ce să gândească. Goliciunea trupurilor de femei întinse pe cruce nu le mai aţâţa simţurile. Nu se făceau nici măcar obişnuitele pariuri, cine moare mai repede, aşa cum se făcea de obicei când în arenă apăreau un număr mai mic de condamnaţi. Se părea că şi împăratul se plictiseşte, căci, întorcând capul, îşi îndrepta colierul de la gât cu o mişcare leneşă, cu faţa absentă şi somnoroasă.

Deodată, Crispus, care atârna în faţa lui şi care cu o clipă mai înainte stătea cu ochii închişi, ca un om leşinat sau în agonie, şi-i deschise şi începu să privească la împărat.

Faţa lui luă iarăşi obişnuita expresie neînduplecată. Ochii-i scăpărau. Curtenii, surprinşi, începură să şoptească între ei, arătându-şi-l cu degetul. În cele din urmă, împăratul însuşi întoarse capul spre el şi duse leneş smaraldul la ochi.

Se lăsă o linişte profundă. Ochii spectatorilor erau aţintiţi asupra lui Crispus, care încerca să mişte mâna dreaptă, ca şi cum ar fi vrut să şi-o smulgă de pe cruce.

Şi, umflându-şi pieptul, încât i se vedeau toate coastele, începu să strige:

Matricidule! Vai