Curtenii, auzind insulta de moarte aruncată stăpânului lumii faţă cu miile de oameni, nu îndrăzneau nici să respire. Chilon încremeni. Împăratul tresări şi lăsă smaraldul să-i alunece dintre degete.

Poporul stătea, de asemenea cu respiraţia oprită. Vocea lui Crispus răsuna tot mai puternic în arenă:

Vai ţie, ucigaş al soţiei şi al fratelui tău, vai ţie, Antichriste! Prăpastia stă deschisă în faţa ta, moartea îşi întinde mâinile spre tine şi groapa te aşteaptă. Vai ţie, cadavru viu, căci vei muri înfricoşat şi osândit în veci!

Şi, neputând să-şi desprindă mâna ţintuită de lemn, cu trupul întins, încordat, încă de viu asemănător unui schelet, neînduplecat ca destinul, îşi clătina capul deasupra podiumului lui Nero, risipind petale de trandafir din cununa pe care i-o puseseră în creştet.

Vai ţie, ucigaşule! S-a împlinit măsura şi ceasul morţii tale se apropie!…

Se mai încordă o dată. O clipă, spectatorii avură impresia că are să-şi desprindă mâna de pe cruce, s-o întindă ameninţător spre Cezar, deodată însă braţele lui slabe se muiară şi trupul îi alunecă, capu-i căzu în piept şi muri.

În pădurea de cruci cei mai slabi începură, unul câte unul să se cufunde în somnul de veci.

Capitolul  LIX

Cezar, zise Chilon, acum marea e ca uleiul şi valurile par să doarmă… Să plecăm în Achaia. Acolo te aşteaptă gloria lui Apollo, acolo te aşteaptă cununi, triumfuri, acolo oamenii te adoră, iar zeii te primesc ca pe un oaspete egal lor, în timp ce aici, stăpâne…

Se întrerupse, căci buza inferioară începu să-i tremure atât de tare, încât cuvintele-i deveniseră nişte sunete neînţelese.

Vom merge, după terminarea jocurilor, răspunse Nero. Ştiu că şi aşa unii îi numesc pe creştini innoxia corpora{155}. Dac-aş pleca, ar începe să repete asta cu toţii. Tu de ce te temi, ciupercă putredă?

Zicând acestea, încruntă sprâncenele. Se uită întrebător la Chilon, parcă aştepta de la el o explicaţie. Se prefăcea numai că-i calm. La ultima reprezentaţie se speriase şi el de cuvintele lui Crispus şi, întorcându-se acasă, nu reuşise să adoarmă de furie şi ruşine, şi totodată de frică.

Superstiţiosul Vestinus, care ascultase în tăcere discuţia lor, se uită în jur şi zise cu o voce tainică:

Ascultă-l, stăpâne, pe bătrânul ăsta: în creştinii aceştia e ceva ciudat… Zeul lor le dă o moarte uşoară, dar cu alţii s-ar putea să fie răzbunător.

Nero răspunse repede:

Nu eu am organizat jocurile, ci Tigellinus.

Aşa-i! Eu, răspunse Tigellinus, care auzise cuvintele împăratului. Eu, şi-mi râd de toţi zeii creştini. Vestinus, stăpâne, nu-i decât o băşică plină de superstiţii, iar acest viteaz grec e gata să moară de spaimă, când vede o cloşcă înfoiată apărându-şi puii.

Bine, zise Nero, dar de acum înainte, creştinilor să li se taie limbile sau să li se pună căluşuri în gură.

Are să le pună focul căluşuri, divine!

Vai mie! gemu Chilon.

Împăratul, căruia îi dăduse curaj cutezătoarea siguranţă de sine a lui Tigellinus, începu să râdă şi spuse, arătând spre bătrânul grec:

Priviţi cum arată urmaşul lui Ahile!

Într-adevăr, Chilon arăta îngrozitor. Restul de păr cât îl mai avea îi albise complet. Pe faţă i se întipărise o expresie de nespusă nelinişte, teamă şi amărăciune, în unele clipe, părea ameţit şi pe jumătate inconştient. Adesea nu răspundea la întrebări, uneori se înfuria şi devenea obraznic, încât curtenii se fereau să se agaţe de el.

O asemenea stare îl cuprinse şi acum.

Faceţi cu mine ce vreţi, dar eu nu mai merg la jocuri! strigă, disperat, pocnind din degete.

Nero îl fulgeră cu privirea şi, întorcându-se spre Tigellinus, zise:

Să ai grijă ca în grădină stoicul acesta să fie aproape de mine. Vreau să văd ce impresie vor face asupra lui torţele noastre.

Chilon se sperie de ameninţarea care vibra în vocea împăratului.

Stăpâne, zise el, n-am să văd nimic, căci eu noaptea nu văd. Împăratul îi răspunse cu un surâs sinistru:

Noaptea aceea va fi luminoasă ca ziua.

Apoi, se întoarse spre ceilalţi curteni, cu care începu să discute despre cursele pe care plănuia să le iniţieze în încheierea jocurilor.

De Chilon se apropie Petronius şi, atingându-l de braţ, zise:

Ţi-am spus eu? Nu rezişti.

Acesta răspunse:

Vreau să mă-mbăt…

Se întinse după o cupă cu vin, însă n-o putu duce ia gură fiindcă-i tremura mâna. Vestinus îi luă cupa, apoi aplecându-se la urechea lui, întrebă curios şi speriat:

Te urmăresc Furiile? Ai?…

Bătrânul se uită năuc la el, clipind des din ochi, de parcă n-ar fi înţeles întrebarea.

Vestinus repetă:

Te urmăresc Furiile?

Nu, răspunse Chilon, dar în faţa mea e noapte.

Ce noapte?… Zeii să se milostivească de tine! Ce noapte?

O noapte groaznică, de nepătruns, în care se mişcă ceva şi vine spre mine. Dar eu nu ştiu ce-i şi mi-e frică.

Întotdeauna am fost sigur că ăştia-s vrăjitori. Nu visezi ceva anume?

Nu, căci nu dorm. Eu n-am crezut c-au să-i chinuiască astfel.

Ţi-e milă de ei?

De ce vărsaţi atâta sânge? Ai auzit ce spunea ăla de pe cruce? Vai vouă!

Am auzit, răspunse Vestinus în şoaptă. Dar ei sunt incendiatori.

Nu-i adevărat!

Şi duşmanii neamului omenesc.

Nu-i adevărat!

Şi otrăvesc apele.

Nu-i adevărat!

Şi ucid copiii…

Nu-i adevărat!

Cum aşa? întrebă Vestinus, uimit. Tu însuţi ai spus toate astea şi i-ai dat pe mâna lui Tigellinus!

De aceea m-a împresurat noaptea şi moartea vine spre mine… Uneori, mi