Nu! Ei mor, noi suntem vii. Dar spune-mi: ce văd ei când mor?

Pe Christos…

Asta-i zeul lor? E un zeu puternic?

Chilon răspunse tot printr-o întrebare:

Ce torţe sunt acelea pe care urmează să le ardă în grădina? Ai auzit ce spunea împăratul?

Am auzit şi ştiu. Astea sunt aşa-numitele sarmenti şi semaxi… îi îmbracă în tunici îmbibate în răşină, îi leagă de stâlpi şi le dau foc… Numai de n-ar trimite zeul lor vreo calamitate asupra oraşului… Semaxi! E o tortură îngrozitoare!

O prefer, fiindcă n-o să fie cu sânge, răspunse Chilon. Porunceşte sclavului să-mi dea cupa la gură. Vreau să beau şi vărs vinul, căci îmi tremură mâna de bătrâneţe.

În timpul acesta, discutau şi alţii despre creştini. Bătrânul Domitius Afer îşi bătea joc de ei:

Îs atât de mulţi c-ar fi putut porni un război civil. Vă amintiţi, ne-am temut c-o să se apere? Dar ei mor ca oile.

Să fi încercat altfel! zise Tigellinus. Atunci vorbi Petronius:

Vă înşelaţi. Ei se apără.

În ce fel?

Prin răbdare.

E un fel nou de apărare.

Cu siguranţă. Dar puteţi să spuneţi că ei mor ca nişte criminali de rând? Nu! Ei mor ca şi cum criminalii ar fi cei care-i condamnă la moarte, adică noi şi tot poporul roman.

Ce prostii! strigă Tigellinus.

Hic abdera{156}! răspunse Petronius.

Alţii însă, izbiţi de observaţiile lui, începură să se privească miraţi şi să repete:

Adevărat! E ceva aparte, ciudat, în moartea lor.

Ascultaţi, ei îl văd pe zeul lor! strigă Vestinus dintr-o parte. Atunci, câţiva curteni se întoarseră spre Chilon.

Hei, bătrâne, tu-i cunoşti bine: spune-ne ce văd?

Grecul vărsă vinul pe tunică şi răspunse:

Învierea din morţi!…

Şi începu să tremure atât de tare că oaspeţii, care stăteau mai aproape, izbucniră în râs.

Capitolul  LX

De câteva zile, Vinicius nu-şi mai petrecea acasă noaptea. Petronius îşi închipuia că poate şi-a făcut un nou plan pentru eliberarea Ligiei din închisoarea Esquilină, însă nu mai voia să-l întrebe de nimic, ca să nu-i aducă ghinion. Acest sceptic elegant devenise întrucâtva superstiţios, sau mai degrabă, de când nu reuşise s-o răpească pe fată din subterana Mamertină, încetase să mai creadă în steaua lui.

Nu miza nici acum pe un rezultat bun al încercărilor lui Vinicius. Închisoarea Esquilină, construită în grabă din pivniţele caselor dărâmate pentru a opri incendiul, nu era de fapt atât de grozavă ca străvechiul Tullianum de lângă Capitoliu, în schimb, era de o sută de ori mai bine păzită. Petronius era convins că Ligia fusese mutată acolo numai ca să nu moară şi să nu scape de arenă, şi deducea simplu că tocmai de aceea era păzită ca ochii din cap…

„Probabil, îşi spunea el, împăratul şi cu Tigellinus au rezervat-o pentru un spectacol aparte, mai teribil decât toate, iar Vinicius mai degrabă piere o dată cu ea decât să renunţe s-o salveze.”

Vinicius însă pierduse şi el orice speranţă de salvare. Acum n-o mai poate salva decât Christos. Tânărul tribun nu mai avea decât o singură dorinţă – s-o viziteze la închisoare.

De la o vreme, nu-i dădea pace gândul că Nazarius putea să intre în închisoarea Mamertină ca salahor la căratul cadavrelor. Se hotărâse să încerce calea asta.

Cumpărat, cu o sumă colosală, paznicul Gropilor Puturoase îl primi, în cele din urmă, în grupul oamenilor săi, pe care-i trimitea în fiecare noapte la închisori după cadavre. Pericolul ca Vinicius să fie recunoscut era într-adevăr mic. Îl fereau de asta: noaptea, hainele de sclav şi proasta iluminaţie a închisorilor. De altfel, cui i-ar fi putut trece prin minte că un patrician, nepot şi fiu de consuli, ar putea să se găsească printre gropari, expus la putoarea închisorilor şi a Gropilor şi să se apuce de o muncă la care-i silea pe oameni numai sclavia sau extrema sărăcie?

El însă, când sosi mult dorita seară, îşi înfăşură cu bucurie coapsele, se legă la cap cu o pânză muiată în terebentină şi, cu inima zvâcnind, se duse împreună cu grupul de gropari la Esquilin.

Paza pretorienilor nu le făcu greutăţi, căci aveau cu toţii însemnele necesare, pe care un centurion le cercetă la lumina felinarului. Peste câteva clipe, poarta mare de fier se deschise înaintea lor şi intrară.

Vinicius văzu în faţa lui o pivniţă spaţioasă, boltită, din care se trecea în altele. Nişte felinare abia luminau interiorul plin de oameni. Unii erau culcaţi pe lângă pereţi, cufundaţi în somn sau poate morţi. Alţii stăteau în jurul unor vase mari cu apă, din care beau ca nişte oameni mistuiţi de febră, alţii stăteau pe jos, cu coatele sprijinite de genunchi şi cu capul în palme. Pe alocuri, copiii dormeau la sânul mamelor. Se auzeau gemete, gâfâitul şuierător al bolnavilor, plânsete, şoapte de rugăciuni, cântece fredonate în surdină, blestemele paznicilor, în pivniţă era un aer fetid şi înghesuială. În adâncurile negre, furnicau figuri întunecate iar mai aproape, la lumina tremurândă a felinarelor, se vedeau feţe palide, speriate, trase şi flămânde, cu ochii stinşi sau mistuiţi de febră, cu buze vinete, cu şiroaie de sudoare pe frunte şi părul lipit de tâmple. Prin unghere, aiurau cu voce tare bolnavii. Unii cereau apă, alţii să fie duşi la moarte. Şi totuşi era o închisoare mai puţin fioroasă decât vechiul Tullianum. Lui Vinicius i se tăiară picioarele, când văzu această privelişte şi răsuflarea i se opri. La gândul că Ligia se află acolo în mizerie şi suferinţă, se cutremură, înăbuşindu-şi cu greu ţipătul de disperare. Amfiteatrul, colţii fiarelor sălbatice, totul era mai bun decât pivniţele acestea teribile, infestate de miasmele cadavrelor, unde voci rugătoare repetau din toate părţile: