Vinicius îşi înfipse unghiile în palme. Simţea că-i vine rău, că-şi pierde cunoştinţa. Toate suferinţele îndurate de el până atunci şi dragostea care-l adusese aici se transformară în dorinţă de moarte.

Auzi lângă el vocea paznicului de la Gropile Puturoase:

Câte cadavre aveţi astăzi?

Cam vreo duzină, răspunse paznicul închisorii, dar până dimineaţă o să fie mai multe, că horcăie unii pe lângă pereţi.

Şi începu să se plângă de femei că ascund copiii morţi ca să-i ţină mai mult lângă ele şi să nu-i dea la Gropile Puturoase. Trebuie să recunoşti cadavrele numai după miros, de aceea aerul, şi aşa îngrozitor, se strică şi mai mult.

Aş prefera să fiu sclav, zise el, într-un ergastulum de la ţară, decât să-i păzesc pe câinii ăştia care putrezesc de vii.

Paznicul Gropilor îl consolă, afirmând că nici slujba lui nu-i mai uşoară. Vinicius îşi reveni şi începu să se uite în juru-i prin pivniţă. Aici însă o căută în zadar pe Ligia şi chiar se gândea că poate n-are s-o mai vadă vie. Erau mai bine de zece pivniţe legate între ele prin tunele proaspăt săpate, iar groparii nu intrau decât acolo unde se aflau cadavre. Se gândi cu teamă că toată osteneala e zadarnică.

Din fericire, şeful lui îi veni în ajutor.

Morţii trebuie duşi imediat, zise el, căci molima se răspândeşte mai ales prin cadavre. Altfel, o să muriţi şi voi, şi deţinuţii.

Peste toate pivniţele suntem doar zece şi mai trebuie să dormim şi noi, răspunse paznicul.

Atunci eu îţi las patru din oamenii mei, care-au să umble noaptea prin pivniţe să vadă dacă n-a mai murit careva.

Dau mâine de băut, dacă faci asta. Să ducă la probă fiecare cadavru, că a venit ordin ca morţilor să li se străpungă beregata şi pe urmă imediat cu ei la Gropi!

Bine, dar să dai de băut! zise paznicul.

După aceea, numi patru oameni, printre care şi pe Vinicius, iar cu ceilalţi începu să încarce cadavrele pe tărgi.

Vinicius răsuflă uşurat. Era sigur că măcar aşa are s-o găsească pe Ligia!

Cercetă cu grijă prima pivniţă. Căută prin toate ungherele întunecate, în care aproape că nu pătrundea lumina felinarului, se uită la oamenii care dormeau pe lângă pereţi, acoperiţi cu pânză de cort, se uită la cei mai gravi bolnavi care erau întinşi mai la o parte, însă pe Ligia n-o mai găsi nicăieri. Şi în a doua, şi în a treia privinţă căutările lui rămăseseră fără rezultat.

Ora era târzie. Cadavrele fuseseră transportate. Paznicii aşezaţi în coridoarele de trecere adormiseră, copiii, istoviţi de plâns, tăcuseră, în pivniţe nu se mai auzea decât răsuflarea obosită a oamenilor şi, pe alocuri, şoapte de rugăciune.

Vinicius intră cu felinarul în cea de-a patra pivniţă, mult mai mică şi, ridicând lumina în sus, începu să se uite în jur.

Deodată tresări, căci i se păru că în dreptul gratiilor unei ferestre vede statura uriaşă a lui Ursus.

Suflând repede în felinar, se apropie de el şi întrebă:

Ursus, tu eşti?

Uriaşul întoarse capul:

Cine eşti?

Nu mă recunoşti? întrebă tânărul.

Ai stins felinarul. Cum să te recunosc?

Vinicius însă o zări pe Ligia întinsă pe o mantie lângă perete şi, fără să mai spună nimic, îngenunche lângă ea. Atunci, Ursus îl recunoscu:

Slavă lui Christos! Dar n-o trezi, stăpâne.

Vinicius, îngenuncheat, o privea printre lacrimi. Cu tot întunericul, putea să-i deosebească faţa, palidă ca alabastrul, şi braţele slăbite. Văzând-o astfel, îl sfredeli o durere sfâşietoare. Mila, dorul, adoraţia îi învolbură inima. Căzând cu faţa la pământ, începu să sărute marginile mantiei pe care se odihnea făptura aceasta, mai dragă decât orice pe lume.

Ursus îl privi multă vreme în tăcere. În cele din urmă, îl trase de tunică.

Stăpâne, întrebă, cum ai intrat? Ai venit s-o salvezi? Vinicius se ridică, străduindu-se să-şi stăpânească emoţia.

Arată-mi cum! zise el.

Am crezut c-ai să găseşti tu o cale, stăpâne. Mie nu-mi vine în minte decât una singură.

Îşi întoarse ochii spre ferestruica zăbrelită, apoi, ca şi cum şi-ar fi răspuns sieşi, urmă:

Da!… Dar acolo sunt soldaţii…

O sută de pretorieni, răspunse Vinicius.

Deci, nu putem trece!

Nu!

Ligianul îşi şterse fruntea şi întrebă pentru a doua oară:

Cum ai intrat aici?

Am tessera de la paznicul Gropilor Puturoase…

Deodată, se întrerupse, ca şi cum l-ar fi fulgerat un gând, tăcu o vreme, apoi începu să vorbească grăbit:

Pe chinurile Mântuitorului! Eu rămân aici, iar ea să ia tessera mea, să-şi înfăşoare capul în cârpă, să-şi acopere umerii cu mantia şi să iasă. Printre sclavii gropari sunt câţiva adolescenţi. Pretorienii n-au s-o recunoască, iar o dată ajunsă în casa lui Petronius, e salvată.

Ligianul lăsă capul în piept şi răspunse:

Ea n-are să se învoiască, fiindcă te iubeşte, şi în afară de asta, e bolnavă. Nu poate să se ţină pe picioare. Apoi adăugă: Dacă tu, stăpâne, şi nobilul Petronius n-aţi putut s-o scoateţi din închisoare, atunci cine are s-o mai salveze?

Numai Christos!…

Tăcură amândoi. Ligianul se gândea cu capul lui de om simplu: „Doar El ar fi putut să-i salveze pe toţi, însă, de vreme ce n-o face, se vede că a venit vremea chinurilor şi a morţii!” Se împăcase cu ideea morţii sale, dar îi părea rău până-n adâncul sufletului de copilul acesta care crescuse în braţele sale şi pe care-l iubea mai mult decât propria-i viaţă.

Vinicius îngenunche din nou lângă Ligia. Prin fereastra zăbrelită se strecurau în pivniţă razele lunii şi o luminau mai bine decât felinarele care pâlpâia deasupra uşii.

Deodată, Ligia deschise ochii şi,