Te văd. Ştiam că ai să vii.

El îi luă mâinile şi îşi lipi fruntea de ele. Pe urmă o ridică puţin din culcuş şi o sprijini de pieptul lui.

Am venit, draga mea. Christos să te păzească şi să te salveze, o, Ligia iubită!…

Nu mai putu să vorbească. Glasul i se înecă de durere şi nu voia să-şi trădeze mâhnirea în faţa ei.

Sunt bolnavă. Marcus, răspunse Ligia. Sau în arenă, sau aici, în închisoare, trebuie să mor… M-am rugat să te mai văd înainte de moarte şi ai venit – Christos m-a ascultat!

El o strânse la piept, fără să poată rosti vreun cuvânt. Ea continuă:

Te-am văzut de mai multe ori prin fereastră, din Tullianum. Ştiam că ai vrut să vii. Acum Mântuitorul mi-a dat o clipă de luciditate ca să ne putem lua rămas bun. Eu plec la El, Marcus, dar te iubesc şi te voi iubi întotdeauna.

Vinicius, cu un efort de voinţă, se stăpâni şi, căutând să se arate liniştit, îi spuse:

Nu, draga mea. Tu n-ai să mori. Apostolul mi-a spus să cred. Mi-a promis să se roage pentru tine. El l-a cunoscut pe Christos. Christos l-a iubit şi nu-i refuză nimic… Dac-ar fi trebuit să mori, Petru nu mi-ar fi poruncit să am încredere. El mi-a spus: „Ai încredere!” Nu, Ligia! Christos are să se îndure de mine… El nu vrea moartea ta. El n-are să îngăduie asta… îţi jur pe numele Mântuitorului că Petru se roagă pentru tine!

Se lăsă tăcere. Singurul felinar care atârna deasupra uşii se stinse, în schimb, lumina lunii străbătea printre zăbrele. În colţul opus al pivniţei scânci un copil, apoi tăcu. De afară se auzeau vocile pretorienilor, care, după ce schimbaseră garda, jucau lângă perete duodecim scriptorum{157}.

O, Marcus, spuse Ligia, Christos însuşi a spus Tatălui: „Îndepărtează de la mine acest pahar cu venin!” şi totuşi paharul a fost umplut. Christos însuşi a murit pe cruce şi acum pier pentru el mii. De ce m-ar salva pe mine singură? Cine sunt eu, Marcus? Am auzit cum a spus Petru că şi el vai muri schingiuit. Cine sunt eu faţă de el? Când au venit pretorienii la noi, îmi era frică de moarte şi de chinuri, dar acum nu mai mi-e frică. Vezi ce îngrozitoare-i închisoarea! Eu am să mă duc sus în cer. Gândeşte-te că aici e împăratul, iar acolo e Mântuitorul, bun şi milostiv. Şi nu există moarte. Tu mă iubeşti. Gândeşte-te cât de fericită voi fi! O, Marcus, dragule, gândeşte-te că şi tu ai să vii acolo la mine!

Tăcu, mai răsuflă, apoi ridică la buze mâna lui:

Marcus!

Ce-i, draga mea?

Nu plânge după mine. Nu uita că şi tu ai să mă urmezi. Am trăit puţin, dar Dumnezeu mi-a dăruit sufletul tău. Am să-i spun lui Christos că, deşi am murit şi deşi ai văzut moartea mea, şi deşi ai rămas îndurerat, totuşi n-ai hulit împotriva voinţei Lui şi că-L iubeşti ca şi până acum. Căci tu-L vei iubi şi vei îndura cu răbdare moartea mea, nu?… Atunci El ne va uni, căci eu te iubesc şi vreau să fiu cu tine…

Din nou i se tăie respiraţia şi cu voce abia şoptită încheie:

Făgăduieşte-mi, Marcus!…

Vinicius o îmbrăţişă, tremurând, şi răspunse:

Pe capul tău sfânt – îţi făgăduiesc!…

În zarea tristă a lunii chipul lui se lumină. Mai duse mâna lui la buze şi şopti:

Eu sunt soţia ta!

Afară, lângă zid, pretorienii, care jucau duodecim scriptorum, începură să se certe, ei doi însă uitaseră de închisoare, de pază, de pământul întreg şi, simţindu-şi sufletul împăcat, începură să se roage.

Capitolul  LXI

Timp de trei zile, adică mai degrabă de trei nopţi, nimic nu le tulbură liniştea. Când obişnuitele treburi din închisoare – constând în alegerea morţilor de cei vii şi a celor grav bolnavi de cei sănătoşi – se terminau şi când paznicii obosiţi se culcau pe coridoare, Vinicius intra în beciul în care era Ligia şi rămânea acolo până când zorile pătrundeau prin gratiile ferestrei. Ea îşi rezema capul de pieptul lui şi discutau cu voci şoptite despre dragoste şi moarte. Amândoi, fără să vrea, în gânduri şi în discuţii, chiar în dorinţele şi speranţele lor, se îndepărtau tot mai mult de viaţă şi pierdeau sentimentul că trăiesc. Erau ca nişte oameni care, îndepărtându-se cu corabia de ţărm nu mai văd malul şi se afundă cu încetul, în infinit. Amândoi se schimbau treptat în nişte duhuri triste, îndrăgostite unul de altul şi de Christos şi gata să-şi ia zborul. Numai când şi când inima lui era pustiită de durere ca de vifor, iar uneori sclipea, ca un fulger, speranţa născută din iubire şi din credinţa în mila Celui Răstignit, însă, cu fiecare zi ce trecea, se despărţea şi el tot mai mult de pământ şi se lăsa în voia morţii. Dimineaţa, când ieşea din închisoare, se uita la lume, la oraş, la cunoscuţi şi la forfota vieţii, ca într-un vis. Totul îi părea străin, îndepărtat, deşert şi mărunt. Încetase chiar să-l mai sperie grozăvia chinurilor, deoarece avea senzaţia că acesta-i un lucru prin care se poate trece, fără să-l iei în seamă. Amândoi aveau impresia că a început să-i învăluie veşnicia. Discutau despre dragoste; cum se vor iubi şi cum vor trăi împreună, însă numai dincolo de mormânt. Chiar dacă se mai gândeau uneori la lucrurile pământeşti, se gândeau ca nişte oameni care, pregătindu-se pentru o călătorie lungă, discută despre pregătirile de drum. De altfel, îi înconjura o linişte neţărmurită, parc-ar fi fost două coloane uitate undeva într-un pustiu. Nu mai doreau decât să nu fie despărţiţi de Christos. Când fură convinşi că n-are să se întâmple asta, se îndrăgostiră de El ca de ceea ce