avea să-i unească, ca de o fericire şi o pace infinită. Aflându-se încă pe pământ, ei se scuturau de colbul pământului. Sufletele lor deveneau pure ca lacrima. Sub ameninţarea morţii, în mizerie şi în suferinţă, în bârlogul închisorii, începu pentru ei cerul, căci ea îl lua de mână şi-l conducea la izvorul veşnic al vieţii, ca şi cum ar fi cunoscut mântuirea şi-ar fi ajuns sfântă.

Petronius se mira, văzând pe faţa lui Vinicius un calm tot mai aşezat şi nişte ciudate străluciri în ochi, pe care nu le observase înainte. Uneori, bănuia că Vinicius a găsit vreo soluţie salvatoare şi-i părea rău că nu-i comunică şi lui taina speranţelor sale.

În cele din urmă, nemaiputând răbda, îi spuse:

Acum arăţi altfel. Nu păstra secrete faţă de mine, căci vreau şi pot să-ţi fiu de folos. Ai aranjat ceva?

Am aranjat, răspunse Vinicius. Dar tu nu poţi să-mi mai fii de folos. După moartea ei, eu am să recunosc că sunt creştin şi am să merg după ea.

Deci n-ai nici o speranţă?

Ba da, am. Christos are să mi-o dea înapoi şi n-o să mă mai despart de ea niciodată!

Petronius începu să se plimbe prin atrium cu o expresie de dezamăgire şi nedumerire pe faţă. Apoi spuse:

Pentru asta nu-i nevoie de Christos al vostru, căci acelaşi serviciu ţi-l poate face şi Thanatos{158} al nostru.

Vinicius zâmbi trist şi spuse:

Nu, dragul meu, dar tu nu vrei să înţelegi asta.

Nu vreau şi nu pot, răspunse Petronius. Acum nu-i timp de discuţii, dar îţi aminteşti ce-ai spus când n-am reuşit să-o răpim din Tulianum? Eu pierdusem orice speranţă, iar tu mi-ai spus când ne-am întors acasă: „Eu am credinţa că Christos mi-o poate da înapoi”. Să ţi-o dea. Dacă arunc o cupă de preţ în mare, nu mi-o poate da înapoi nici unul din zeii noştri, iar dacă nici al vostru nu-i mai bun, atunci nu ştiu de ce-ar trebui să-l cinstesc pe el mai mult decât pe cei vechi.

Dar el are să mi-o redea, răspunse Vinicius.

Petronius dădu din umeri.

Ştii că mâine creştinii au să lumineze grădinile Cezarului?

Mâine? întrebă Vinicius.

În faţa acestei realităţi atât de apropiate şi de cumplite inima îi tresări de durere şi de spaimă. Se gândi că poate asta va fi ultima noapte pe care o va putea petrece cu Ligia, aşa că, luându-şi rămas bun de la Petronius, se duse repede la paznic să-şi ia tessera.

Însă aici îl aştepta o dezamăgire. Paznicul nu mai voia să-i dea semnul.

Iartă-mă, stăpâne. Am făcut pentru tine tot ce-am putut, dar nu pot să-mi primejduiesc viaţa. În noaptea asta, urmează să fie duşi creştinii în grădinile împăratului. În închisoare o să fie plin de soldaţi şi de slujbaşi. Dacă te-ar recunoaşte aş pieri şi eu, şi copiii mei.

Vinicius înţelese că-i zadarnic să insiste. Mai pâlpâia un sâmbure de speranţă; poate soldaţii care-l văzuseră în serile anterioare au să-i dea drumul şi fără semn, aşa că, o dată cu lăsarea nopţii, se îmbrăcă, după obicei, în tunică de in, îşi înfăşură capul în cârpă şi se duse la poarta închisorii.

În ziua aceea însă, semnele se controlau mai atent decât de obicei şi, pe deasupra, centurionul Scevinus, ostaş aspru şi devotat cu trup şi suflet împăratului, îl recunoscu pe Vinicius.

Poate că totuşi sub platoşa de fier mai tresărea în pieptul lui o undă de milă pentru suferinţa oamenilor. În loc să lovească cu lancea în scut, în semn de alarmă, îl trase pe Vinicius la o parte şi-i spuse:

Întoarce-te acasă. Te-am recunoscut, dar am să tac, fiindcă nu vreau să te dau pierzării. Nu pot să-ţi dau drumul să intri, dar întoarce-te şi fie ca zeii să-ţi trimită mângâiere!

Nu poţi să-mi dai drumul, spuse Vinicius, dar permite-mi să rămân aici şi să-i văd pe cei ce vor fi luaţi.

Ordinul meu nu opreşte asta, răspunse Scevinus.

Vinicius rămase lângă poartă, aşteptând să fie scoşi cei condamnaţi. În cele din urmă, pe la miezul nopţii, se deschiseră larg porţile închisorii şi apărură şiruri întregi de deţinuţi: bărbaţi, femei şi copii, înconjuraţi de detaşamente înarmate de pretorieni. Noaptea era foarte luminoasă, cu lună plină, aşa că puteau fi deosebite nu numai statura, ci şi feţele nefericiţilor. Mergeau perechi, într-un convoi lung, sumbru, în liniştea întreruptă doar de zăngănitul armurilor ostaşilor. Fuseseră scoşi atât de mulţi, încât se părea că toate pivniţele au rămas goale.

În capătul convoiului, Vinicius îl văzu pe medicul Glaucus. Nici Ligia, nici Ursus nu erau printre condamnaţi.

 

Capitolul  LXII

 

 

Nu se lăsase încă întunericul, când primele valuri ale poporului începură să se reverse în grădinile împărăteşti. Mulţimea, îmbrăcată sărbătoreşte, cu cununi pe cap, voioasă şi cântând, parte beată, mergea să vadă un nou şi strălucit spectacol. Strigătele: „Semaxi! Sarmenti!” răsunau pe Via Tecta, pe Pons Aemilius şi de cealaltă parte a Tibrului, pe calea Triumfală, pe lângă Circul lui Nero şi până departe spre dealul Vaticanului. În Roma, mai fuseseră arătaţi oameni arşi pe stâlpi, niciodată însă numărul lor nu fusese atât de mare. Cezar şi Tigellinus, voind să termine cu creştinii şi totodată să preîntâmpine molima, care, din închisori se răspândise prin oraş, dădură poruncă să se golească toate închisorile, aşa că nu mai rămaseră decât vreo câteva zeci de oameni, destinaţi încheierii jocurilor. Îndată ce trecea poarta parcului mulţimea amuţea de uimire. Pe toate aleile principale şi lăturalnice care treceau în lungul desişurilor de copaci, în jurul poienilor, tufişurilor, lacurilor şi pajiştilor semănate cu flori, erau împlântaţi stâlpi smoliţi de care fuseseră legaţi creştinii. De pe locurile mai ridicate, de unde priveliştea nu era stânjenită de copaci, se puteau zări şiruri întregi de stâlpi şi trupuri împodobite cu flori, cu frunze de mirt