şi iederă, întinzându-se până departe, pe coline şi văi, atât de departe, încât dacă cele apropiate păreau nişte catarge de corabie, cele mai îndepărtate apăreau ca nişte tirsuri sau lănci înfipte în pământ. Numărul lor mare întrecuse chiar şi aşteptările norodului. Se putea crede că un popor întreg fusese legat de stâlpi, pentru distrarea Romei şi a împăratului. Grupurile de spectatori se opreau în faţa diferitelor catarge, după cum îi interesau figura, vârsta sau sexul victimelor, priveau feţele, ghirlandele de iederă, apoi îşi continuau plimbarea, punându-şi întrebări pline de uimire: „Oare-s aşa de mulţi vinovaţi? Cum au putut să dea foc Romei nişte copii care abia se ţin pe picioare?” Şi mirarea se transforma cu încetul în nelinişte.

Între timp, se lăsase întunericul şi pe cer începură să lucească primele stele. Lângă fiecare condamnat se opri un sclav cu o torţă aprinsă în mână. Când trompetele răsunară din diferite părţi ale parcului, dând semnalul de începere a spectacolului, sclavii aplecară torţele spre baza stâlpilor.

Paiele muiate în smoală, ascunse sub flori, se aprinseră imediat, dând într-o flacără luminoasă, care înteţindu-se cu fiecare clipă, mistuia ghirlandele de iederă şi, înălţându-se, învăluia picioarele victimelor. Poporul tăcu, grădina răsună de un geamăt lung de durere. Unele victime, ridicând capetele spre cerul înstelat, începură să cânte în cinstea lui Christos. Poporul asculta. Când însă de la stâlpii mai mici voci sfâşietoare de copii începură să strige: „Mamă! Mamă!” – chiar şi cele mai aspre inimi se umplură de groază. Se cutremurară, înfioraţi, chiar şi spectatorii beţi, când văzură căpşoarele acelea şi feţişoarele nevinovate, schimonosite de durere sau leşinând în fumul care începuse să înăbuşe victimele. Iar flăcările urcau, mistuind mereu alte şi alte coroniţe de trandafiri şi iederă. Luceau în lumina flăcărilor aleile principale şi lăturalnice, tufişurile, arborii, poienile şi pajiştile cu flori. Apa din heleştee şi lacuri sclipea. Frunzele tremurătoare ale pomilor căpătaseră nuanţe roşietice. Se făcuse lumină ca ziua. Mirosul de trupuri arse umplu grădina, însă imediat sclavii începură să presare smirnă şi aloes în cădelniţele pregătite anume între stâlpi. În mulţime se auzeau strigăte, cine ştie dacă de compătimire sau de entuziasm? Strigătele se înteţeau, o dată cu focul ce cuprindea stâlpii, şerpuind spre pieptul victimelor, pârlindu-le părul din cap cu răsuflarea lui fierbinte, aşternând parcă un văl peste feţele lor cenuşii şi, în sfârşit, ţâşnind în văzduh, parcă spre victoria şi triumful acelei forţe care-l aprinsese.

Chiar de la începutul spectacolului, în mijlocul poporului apăruse împăratul într-o minunată cvadrigă de curse, la care erau înhămaţi patru armăsari albi, Era îmbrăcat în veşminte de vizitiu în culorile partidei Verzilor, din care făceau parte şi el, şi curtea lui. În urma sa, veneau alte care, pline de curteni în splendide veşminte, senatori, preoţi şi bacante goale, cu cununi pe cap şi amfore de vin în mâini, multe din ele bete, scoţând ţipete sălbatice. Lângă ele şedeau muzicanţi îmbrăcaţi în fauni şi satiri, cântând la citare, lire, fluiere şi cornuri. În alte care veneau matroanele şi fecioarele romane, de asemenea bete şi pe jumătate goale. Alături de cvadrigi, gimnaştii scuturau tirsurile împodobite cu panglici, alţii loveau în tobe mici, alţii aruncau flori.

Tot acest splendid convoi înainta, urlând „Evoe!” pe drumul cel mai larg din parc, printre torţe omeneşti şi fum. Împăratul, avându-i alături pe Tigellinus şi pe Chilon, de a cărui spaimă dorea să se veselească, conducea singur caii şi, mergând la pas, se uita la trupurile ce ardeau şi asculta ovaţiile poporului. Urcat în cvadriga înaltă, de aur, înconjurat de valul omenesc care i se unduia la picioare, în lumina focului, cu cununa de aur de învingător la circ, era cu un cap mai sus decât curtenii şi părea un uriaş. Braţele lui monstruoase, întinse ca să ţină hăţurile, păreau să binecuvânteze poporul. Faţa şi ochii pe jumătate închişi erau zâmbitori. Strălucea tot deasupra oamenilor ca un soare, sau ca un zeu înfricoşător, dar minunat şi puternic.

Din când în când, se oprea să contemple fie vreo fecioară, al cărei sân începea să sfârâie în foc, fie vreo faţă de copil zgârcită de convulsii, şi din nou pornea mai departe, ducând după sine cortegiul nebun şi gălăgios. Uneori, saluta poporul, apoi, lăsându-se pe spate trăgea de hăţurile aurii şi discuta cu Tigellinus. În cele din urmă, ajungând la un mare havuz aşezat la întretăierea a două alei, coborî din cvadrigă şi, făcând un semn tovarăşilor săi, se amestecă în mulţime.

Era întâmpinat cu ovaţii şi aplauze. Bacante, nimfe, senatori, curteni, preoţi, fauni, satiri şi soldaţi îl înconjurară imediat cu un cerc nebunesc, iar el, având de o parte pe Tigellinus, de cealaltă pe Chilon, dădu ocol havuzului, în jurul căruia ardeau câteva zeci de torţe, oprindu-se în faţa fiecăreia, făcând observaţii asupra victimelor, sau bătându-şi joc de bătrânul grec, pe faţa căruia se oglindea o disperare nemărginită.

În cele din urmă, se opriră în faţa unui stâlp înalt, împodobit cu mirt şi înfăşurat în iederă. Limbile roşii ale flăcărilor ajungeau acum la genunchii victimei, însă faţa nu i se vedea, fiindcă o învăluia fumul scos de frunzele aprinse. O uşoară adiere nocturnă risipi fumul şi descoperi capul bătrânului, cu barbă căruntă, căzută pe piept.

Văzându-l, Chilon se chirci deodată, se făcu ghem ca o reptilă rănită iar din gură îi ţâşni un ţipăt:

Glaucus! Glaucus!…

Într-adevăr, de pe stâlpul în flăcări îl privea medicul Glaucus.

Mai trăia încă. Faţa lui exprima suferinţă. Îşi aplecă fruntea parca-ar fi vrut să-l privească pe călăul său pentru ultima oară, pe omul care-i trădase, care-l lipsise de soţie şi de copii, care plătise un ucigaş să-l omoare, iar când toate astea îi fuseseră iertate în numele lui Christos, îl mai dăduse încă o dată pe mâna călăilor. Niciodată un om nu făptuise împotriva altui om nedreptăţi mai mari şi mai sângeroase. Şi iată că victima ardea acum pe stâlpul smolit, iar călăul stătea lângă stâlp. Ochii lui Glaucus nu se desprindea de chipul grecului. Din când în când, erau acoperiţi de fum, dar când adia vântul, Chilon vedea din nou ochii aceia