pironiţi asupra lui. Se ridică, voind să fugă, însă nu putu. Avu brusc senzaţia că picioarele-i sunt de plumb şi că o mână nevăzută îl ţintuieşte cu o forţă supraomenească în faţa acestui stâlp. Şi împietri acolo. Simţea numai că ceva se frânge în el, că e sătul ele chinuri şi sânge, că se apropie sfârşitul vieţii şi că totul în jurul lui piere: şi împăratul şi curtea, şi mulţimea, şi că-l împresoară un gol adânc, înfiorător, întunecos, din care se văd numai ochii mucenicului care-l acuză. Iar acela, aplecându-şi capul tot mai jos, continua să-l privească. Cei de faţă ghiciră că între aceşti oameni există o legătură, însă râsul le încremeni pe buze, căci Chilon arăta îngrozitor: era schimonosit de teamă şi de durere, de parcă el însuşi ar fi ars în flăcări. Deodată, se clătină şi, întinzând braţele în sus, strigă cu o voce groaznică, sfâşietoare:

Glaucus! În numele lui Christos! Iartă-mă!

Se făcu linişte în jur. Un fior îi cutremura pe cei de faţă şi toţi ochii, fără voie, se ridicară în sus.

Iar capul martirului se mişcă încet a încuviinţare, apoi se auzi din înălţimea stâlpului un geamăt:

Te iert!…

Chilon se aruncă cu faţa la pământ, urlând ca o fiară turbată şi luând pământ în amândoi pumnii şi-l presără pe cap. Între timp, flăcările ţâşniră în sus, cuprinseră pieptul şi faţa lui Glaucus, despletiră coroana de mirt de pe capul lui şi cuprinseră panglicile din vârful stâlpului. Întreg stâlpul ardea, luminând puternic, strălucitor.

Chilon se ridică după un timp, cu faţa atât de schimonosită, încât curtenii avură impresia că văd un alt om. Ochii-i ardeau învăpăiaţi de extaz. Neputincios cu o clipă mai înainte, grecul arăta acum ca un mag care a avut viziunea zeului său şi vrea să dezvăluie adevăruri necunoscute.

Ce-i cu el? A înnebunit! se auziră câteva voci.

Întorcându-se spre mulţime şi întinzând în sus mâna dreaptă, începu să vorbească, sau mai degrabă să strige atât de tare, încât să-l poată auzi nu numai curtenii, ci şi gloata:

Popor roman! Jur pe moartea mea că, iată, ei pier nevinovaţi, iar incendiatorul este – acesta!…

Şi arătă cu degetul spre Nero.

Se lăsă o clipă de linişte. Curtenii încremeniră. Chilon continua să stea cu braţul întins, tremurător, arătând cu degetul spre împărat. Deodată, se produse tulburare. Poporul, ca un val împins de o rafală de vânt, năvăli spre bătrân, să-l vadă mai bine. Ici şi colo se auziră strigăte: „Ţine-l!” în alte părţi: „Vai nouă!” în mulţime izbucniră fluierături şi ţipete: „Ahenobarbus! Matricid! Incendiator!” Dezordinea sporea cu fiecare clipă. Bacantele, ţipând cât le ţinea gura, îşi căutară adăpost în care. Deodată, căzură câţiva stâlpi arşi, risipind scântei în jur şi mărind haosul. Valul orb şi înghesuit al mulţimii îl luă pe Chilon şi-l târî până în fundul grădinii.

Peste tot, stâlpii începuseră să cadă de-a curmezişul aleilor, umplându-le de fum, scântei, miros de copac ars şi de grăsime omenească. Se stinseră luminile apropiate şi îndepărtate. În grădină se făcu întuneric. Mulţimea neliniştită, abătută şi speriată, se înghesuia pe la porţi. Întâmplarea trecea din gură în gură, schimbată şi amplificată. Unii povesteau că împăratul a leşinat, alţii că el însuşi a recunoscut că a poruncit incendierea Romei, alţii că s-a îmbolnăvit grav, alţii, în sfârşit, că a fost dus aproape mort cu carul. Ici şi colo, se auzeau cuvinte de compătimire pentru creştini: „Nu ei au dat foc Romei, de ce atâta sânge, chinuri şi nedreptate? Oare zeii n-au să se răzbune? Ce piacula o să-i mai împace?” Cuvintele innoxia corpora! se repetau tot mai des. Femeilor le era milă de copiii aruncaţi fiarelor sălbatice, răstigniţi sau arşi în aceste blestemate grădini! Mila se schimba în blesteme la adresa împăratului şi a lui Tigellinus. Erau însă şi unii care îşi puneau lor înşişi sau altora întrebarea: „Ce fel de zeu e acela care dă atâta putere în faţa chinurilor şi a morţii?” Şi se întorceau, îngânduraţi, la casele lor…

Chilon mai rătăci o vreme prin parc, neştiind unde să meargă şi încotro să se îndrepte. Se simţea din nou un bătrân fără putere, neputincios şi bolnav. Uneori se împiedica de trupurile numai pe jumătate arse, lovea cu piciorul în butucii transformaţi în jăratic, stârnind scântei. Din când în când, se aşeza, privind năuc în jurul iui. În grădină se făcuse întuneric. Printre copaci, doar luna aşternea o lumină palidă, incertă, peste alei, peste stâlpii negri prăbuşiţi de-a curmezişul, peste trupurile arse, transformate în scrum. Bătrânului grec i se părea că în lună vede faţa lui Glaucus şi că ochii lui continuă să-l urmărească şi de aceea se ascundea de lumină. În cele din urmă, ieşi cu totul din întuneric şi, fără să vrea, parcă împins de o putere necunoscută, se îndreptă spre havuzul lângă care îşi dăduse sufletul Glaucus.

Deodată, o mână îl atinse pe umăr. Bătrânul se întoarse şi, văzând înaintea lui o persoană necunoscută, strigă speriat:

Cine-i? Cine eşti?

Un apostol, Pavel din Tars.

Sunt blestemat!… Ce vrei?

Apostolul răspunse:

Vreau să te mântuiesc.

Chilon se rezemă de un copac. Picioarele i se înmuiaseră. Braţele îi atârnau inerte în lungul trupului.

Pentru mine nu mai există mântuire! zise el, copleşit.

N-ai auzit oare că Dumnezeu l-a iertat pe tâlharul de pe cruce care s-a căit? întrebă Pavel.

Am văzut durerea ta şi am auzit cum ai mărturisit adevărul.

O, stăpâne….

Şi, de vreme ce o slugă a lui Christos te-a iertat în clipa torturii şi a morţii, cum să nu te ierte Christos însuşi?

Iar Chilon se apucă cu mâinile de cap, înnebunit:

Iertare! Pentru mine iertare!

Dumnezeul nostru e Dumnezeul îndurării, răspunse apostolul.

Pentru mine?! repetă Chilon.

Şi începu să geamă ca un om care nu mai avea putere să-şi stăpânească