Sprijină-te pe mine şi vino.

Porni cu el spre încrucişarea aleilor, călăuzindu-se după susurul havuzului care părea un plâns în liniştea nopţii.

Dumnezeul nostru e Dumnezeul îndurării, repetă apostolul. Dac-ai sta pe malul mării şi ai arunca pietre în apă, ai putea oare să umpli cu ele abisul mării? Iar eu îţi spun că mila lui Christos este ca marea şi că păcatele oamenilor vor fi înghiţite de ea, cum sunt înghiţite pietrele de abis. Şi îţi spun ţie, că El este cerul care acoperă munţii, şesul şi marea, căci este pretutindeni. Tu ai suferit lângă stâlpul lui Glaucus şi Christos a văzut suferinţa ta. Tu ai spus fără să-ţi pese de ce-ai să păţeşti mâine: „Acesta e incendiatorul!” şi Christos va ţine minte vorbele tale. Căci a trecut răutatea ta şi minciuna, iar în inima ta a rămas numai căinţa… Vino cu mine şi ascultă ce-ţi spun. Iată şi eu L-am urât şi i-am persecutat pe aleşii Lui, până când nu mi s-a arătat şi nu m-a chemat. De atunci, El este dragostea mea. Asupra ta a trimis acum remuşcarea, teama şi durerea, ca să te cheme spre El. Tu L-ai urât, dar El te-a iubit. Tu i-ai vândut şi dat la chinuri pe credincioşii Lui, iar El vrea să te ierte şi să te mântuiască.

Chilon începu să plângă în hohote, iar Pavel îi sta în preajmă, punând stăpânire pe sufletul lui.

După puţin timp, continuă:

Vino cu mine şi eu am să te duc la El. Pentru care alt motiv aş fi venit la tine? Dar iată că El mi-a poruncit să adun sufletele oamenilor în numele iubirii, aşa că împlinesc porunca Lui. Tu crezi că eşti blestemat, iar eu îţi zic: crezi în El şi te aşteaptă mântuirea! Tu crezi că eşti urât, iar eu îţi repet: El te iubeşte! Uită-te la mine. Dacă nu L-aş fi avut pe El, n-aş fi avut nimic în afară de răutatea care sălăşluia în inima mea, iar acum dragostea Lui îmi ţine loc de tată şi mamă, de bogăţie şi domnie. Numai în El există mântuire, numai El va ţine seamă de căinţa ta, va înţelege nenorocirea vieţii tale, va alunga teama din inima ta şi te va ridica la El.

Vorbind astfel, îl conduse la havuzul ale cărui unde argintii sclipeau de departe în lumina lunii. În jur era linişte şi pustiu, căci servitorii sclavi îndepărtaseră stâlpii carbonizaţi şi trupurile martirilor.

Chilon se lăsă gemând în genunchi şi, ascunzându-şi faţa în palme, rămase aşa fără mişcare, iar Pavel ridică faţa spre stele şi începu să se roage:

Doamne, priveşte la sărmanul acesta, la remuşcările lui, la lacrimile şi suferinţa lui! Doamne al îndurării, care Ţi-ai vărsat sângele pentru păcatele noastre, în numele chinului Tău, al morţii şi al învierii, iartă-l!

După aceea tăcu, însă multă vreme continuă să privească la stele şi se rugă.

Deodată, la picioarele lui se auzi o chemare ca un suspin:

Christe!… Christe!… Iartă-mă!…

Atunci, Pavel se apropie de fântână şi, luând apă în pumni, se întoarse la sărmanul îngenuncheat:

Chilon! Iată, te botez în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh! Amin!

Chilon ridică capul, desfăcu braţele şi rămase aşa, nemişcat. Lumina lunii cădea pe părul său albit şi pe faţa lui albă, nemişcată, parcă moartă. Clipele treceau una după alta. Din marile crescătorii de păsări din grădinile Domitiaei, se auzi cântat de cocoşi. El continua să stea aşa, ca o statuie pe un mormânt.

În cele din urmă, se dezmetici, se ridică, şi, adresându-se apostolului, întrebă:

Ce trebuie să fac înainte de moarte, stăpâne?

Pavel se trezi de asemenea din meditaţia sa asupra acestei forţe nemăsurate, căreia nu i se puteau împotrivi nici chiar spirite îndărătnice ca al acestui grec, şi răspunse:

Crede şi mărturiseşte adevărul!

După aceea, ieşiră împreună. În poarta grădinii, apostolul îl mai binecuvântă o dată pe bătrân şi se despărţiră. Însuşi Chilon ceru să facă astfel, prevăzând că după cele întâmplate, împăratul şi Tigellinus vor porunci ca el să fie urmărit.

Nu se înşelase. Întorcându-se la el, găsi casa împresurată de pretorieni, care-l luară şi sub comanda lui Scevinus îl duseră la Palatin.

Împăratul se culcase, însă Tigellinus aştepta. Zărindu-l pe nefericitul grec, îl întâmpină cu faţa liniştită, dar ameninţătoare.

Ai comis o crimă de lezare a maiestăţii, îi spuse el, şi pedeapsa n-are să te ocolească. Însă dacă mâine declari în amfiteatru că ai fost beat şi nebun şi că făptaşii incendiului sunt creştinii, pedeapsa ta se va limita doar la o biciuire şi expulzare.

Nu pot, stăpâne! răspunse Chilon încet.

Tigellinus se apropie de el cu pas încet şi, cu o voce şoptită, dar îngrozitoare, întrebă:

Cum asta, nu poţi, câine grecesc? Oare n-ai fost beat şi oare nu înţelegi ce te aşteaptă? Uită-te acolo!

Arătă spre un colţ al atrium-ului, unde, alături de o bancă lungă, de lemn, stăteau în întuneric patru sclavi nemişcaţi, cu frânghii şi cleşti în mâini, Chilon răspunse iarăşi:

Nu pot, stăpâne!

Pe Tigellinus începea să-l cuprindă furia, dar încă se mai stăpânea.

Ai văzut cum mor creştinii? întrebă el. Vrei să mori aşa?

Bătrânul îşi înălţă spre cer fruntea palidă. O vreme, buzele lui se mişcară fără zgomot, după care răspunse:

Şi eu cred în Christos!…

Tigellinus îl privi, uluit.

Câine, tu ai înnebunit de-a binelea!

Furia îngrămădită în el rupse zăgazul. Repezindu-se la Chilon, îl apucă cu ambele mâini de barbă, îl trânti şi începu să-l calce în picioare, repetând cu spume la gură:

Ai să retractezi! Ai să retractezi!…

Nu pot! îi răspunse Chilon de jos.

La chinuri cu el.

Auzind porunca, tracii îl luară pe bătrân, îl puseră pe bancă, legându-l cu frânghii şi începură