să strângă cu cleştele oasele picioarelor descărnate. Iar el, în timp ce-l legau, le săruta cu umilinţă mâinile, apoi închise ochii şi păru mort.

Totuşi trăia. Când Tigellinus se aplecă asupra lui şi-l mai întrebă o dată: „Îţi retragi cuvintele?” buzele lui sleite se mişcară uşor, şi s-auzi o biată şoaptă:

Nu… pot!…

Tigellinus porunci întreruperea torturii şi începu să se plimbe prin atrium, desfigurat de mânie neputincioasă. În cele din urmă, îi veni în minte o nouă idee. Se întoarse spre traci şi spuse:

Smulgeţi-i limba.

 

 

Capitolul  LXIII

 

 

Drama Laureolus se reprezenta de obicei în teatre sau în amfiteatrele construite în aşa fel, încât să se poată deschide şi folosi ca două scene separate. După spectacolul din parcul împărătesc, se renunţă la metoda obişnuită. Se urmărea ca un număr cât mai mare de oameni să poată privi moartea sclavului răstignit pe cruce, pe care în dramă îl mânca un urs. În teatre, rolul ursului îl juca un actor îmbrăcat în blană. De data asta, spectacolul urma să fie „adevărat”. Era o idee a lui Tigellinus. Împăratul anunţase la început că nu va veni, însă la insistenţele favoritului său îşi schimbă hotărârea. Tigellinus îl convinse că, după cele petrecute în grădină, trebuie să se arate poporului cât mai des. Îl asigură că sclavul răstignit n-are să-l insulte aşa cum făcuse Crispus. Poporul se cam săturase, obosit de atâta vărsare de sânge, de aceea anunţă împărţirea de noi bilete de loterie şi daruri, şi în acelaşi timp, un ospăţ seara, fiindcă spectacolul urma să se prezinte seara în amfiteatrul puternic luminat.

Pe înserat, clădirea se umpluse de tot. Curtenii veniră toţi, în frunte cu Tigellinus, nu atât pentru spectacol, cât pentru a-i arăta împăratului, după ultimul incident, că-i sunt fideli şi a discuta despre Chilon de care vorbea toată Roma.

Îşi povesteau la ureche că împăratul, întorcându-se din grădină, fusese cuprins de furie şi nu putuse să adoarmă, că îl năpădise teama şi avusese nişte viziuni ciudate, în urma cărora, a doua zi, anunţă că o să plece foarte curând în Achaia. Alţii negau total, susţineau că de acum are să fie cu atât mai neîndurător faţă de creştini. Nu lipseau nici fricoşii, care prevedeau că acuzarea pe care Chilon a aruncat-o în faţă împăratului, în prezenţa mulţimii, poate să aibă cele mai grave urmări. Erau, în sfârşit, şi unii, care din omenie îl rugau pe Tigellinus să renunţe la continuarea prigoanei.

Priviţi încotro vă îndreptaţi, zise Barcus Soranus. Aţi voit să satisfaceţi dorinţa de răzbunare a poporului şi îi insuflaţi exact contrariul.

Adevărat! adăugă Antistius Vetus. Toţi şuşotesc acum că ei sunt nevinovaţi. Dacă asta se cheamă dibăcie, atunci Chilon a avut dreptate când a spus că creierii voştri n-ar umple nici o coajă de alună.

Tigellinus se întoarse spre ei şi spuse:

Oamenii şoptesc de asemenea, că fiica ta, Barcus Soranus, Servilia, şi soţia ta, Antistius, au ascuns pe sclavii lor creştini de justiţia împăratului.

Nu-i adevărat! strigă Barcus, speriat.

Pe soţia mea vor s-o piardă divorţatele voastre, care-s invidioase pe virtutea ei! spuse Antistius Vetus, neliniştit.

Ceilalţi discutau de Chilon.

Ce-o fi păţit? spuse Eprius Marcellus.

El însuşi s-a dat pe mâna lui Tigellinus. Dintr-un om sărman a ajuns bogat. Ar fi putut să-şi trăiască liniştit zilele, să aibă o înmormântare frumoasă şi o piatră funerară, iar el, nu! A preferat dintr-o dată să piardă totul şi să se piardă. Zău, cred c-a înnebunit!

N-a înnebunit, ci a devenit creştin, spuse Tigellinus.

Nu se poate! exclamă Vitellius.

Nu ţi-am spus eu!? interveni Vestinus. N-aveţi decât să-i ucideţi pe creştini, dar, credeţi-mă pe mine, nu luptaţi cu zeul lor. Nu-i de glumă!… Priviţi ce se petrece! Eu n-am ars Roma, însă dacă mi-ar da voie împăratul, aş sacrifica o hecatombă zeului lor. Toţi ar trebui să facă la fel, căci, repet, nu-i de glumit cu el! Ţineţi minte ce v-am spus.

Iar eu am spus altceva, interveni Petronius. Tigellinus a râs când am afirmat că ei se apără, iar cum vă spun şi mai mult: ei cuceresc!

Cum asta? Cum asta? întrebară câteva voci.

Pe Pollux!… Dacă unul ca Chilon nu le-a rezistat, atunci cine are să le reziste? Dacă vă închipuiţi că după fiecare spectacol numărul creştinilor scade, atunci nu cunoaşteţi Roma. Faceţi-vă căldărari, sau bărbieri, căci atunci veţi afla mai bine ce gândeşte poporul şi ce se petrece în oraş.

Spune purul adevăr, pe peplum-ul sfânt al Dianei! zise Vestinus.

Barcus însă se adresă lui Petronius:

Unde vrei s-ajungi?

Termin cu ce-aţi început voi: de ajuns atâta sânge!

Tigellinus îl privi batjocoritor şi zise:

E! Încă puţin!

Dacă nu-ţi ajunge capul, mai ai şi măciulia de la baston! răspunse Petronius.

Discuţia fu întreruptă de sosirea împăratului, care-şi ocupă locul alături de Pitagora. Imediat începu reprezentaţia Laureolus, la care nu prea erau atenţi, căci se gândeau la Chilon. Poporul, obişnuit cu torturi şi sânge, se plictisea de asemenea, şuiera, arunca vorbe nu prea măgulitoare la adresa curţii şi ţipa să fie arătată scena cu ursul, singura care-l interesa. Dacă n-ar fi fost interesul pentru bătrânul condamnat şi speranţa cadourilor, spectacolul în sine n-ar fi reuşit să ţină mulţimea pe loc.

În sfârşit, sosi clipa aşteptată. Servitorii circului aduseră mai întâi o cruce de lemn, destul de scundă, pentru ca ursul ridicându-se pe ea, să poată ajunge la pieptul victimei, apoi doi oameni îl aduseră, sau mai degrabă, îl târâră pe Chilon, căci singur, având oasele picioarelor sfărâmate, nu putea merge. Îl aşezară pe cruce şi-l ţintuiră atât de repede, încât curtenii curioşi nici nu putuseră să-l vadă bine, şi abia după fixarea crucii într-o groapă pregătită anume, toţi ochii se întoarseră