spre el. Însă puţini îl mai recunoşteau pe Chilon cel dinainte, în bătrânul acesta gol. După chinurile îndurate din porunca lui Tigellinus, părea că nu-i mai rămăsese nici picătură de sânge în trup. Numai pe barba albă se vedea o urmă roşie, rămasă de când i se smulsese limba. Pe pielea străvezie mai că i se vedeau oasele. Părea cu mult mai bătrân, aproape un cadavru. În schimb, ochii lui, care înainte erau veşnic plini de nelinişte şi de răutate, faţa lui vioaie, care înainte exprima o continuă spaimă şi nesiguranţă, acum era îndurerată, însă blândă şi senină, ca la oamenii adormiţi sau morţi. Poate că-i dădea încredere amintirea acelui tâlhar răstignit pe care Christos îl iertase şi poate că i se adresa în gând Dumnezeului cel milostiv: „Doamne, am muşcat ca un şarpe veninos, dar toată viaţa am fost sărman. Am flămânzit, oamenii m-au călcat în picioare, m-au bătut şi m-au chinuit. Am fost, Doamne, sărman şi foarte nefericit, şi iată că acum m-au supus la torturi şi m-au ţintuit pe cruce, aşa că Tu, Milostivule, n-ai să mă respingi în ceasul morţii!” Era evident că liniştea pătrunsese în inima lui. Nimeni nu râdea, căci în acest răstignit era ceva atât de paşnic, părea atât de bătrân, de neajutorat şi de slab, atât de vrednic de milă în umilinţa lui, încât fără să vrea, fiecare se întreba cum pot fi chinuiţi şi răstigniţi pe cruce oameni care şi aşa n-au mult de trăit. Mulţimea tăcea. Printre curteni, Vestinus, plecându-se în dreapta şi în stânga, şoptea cu o voce speriată: „Priviţi cum mor ei!” Alţii aşteptau ursul, dorind din suflet ca spectacolul să se termine cât mai repede.

În sfârşit, ursul se rostogoli în arenă şi, legănându-şi capul, lăsat jos de tot, se uita pe sub sprâncene în toate părţile ca şi cum ar fi adulmecat o urmă. Zărind, în sfârşit, crucea şi trupul gol de pe ea, se apropie, se şi ridică, însă după o clipă se lăsă din nou şi, aşezându-se lângă cruce, începu să mormăie, de parcă şi în inima lui de fiară s-ar fi trezit mila faţă de aceste rămăşiţe omeneşti.

 

Servitorii circului începură să strige ca să-l aţâţe, însă poporul tăcea. Atunci Chilon ridică fruntea cu o mişcare înceată şi o vreme-şi plimbă privirile peste amfiteatru. În cele din urmă, rămase cu ochii aţintiţi undeva în rândurile cele mai de sus, pieptul începu să-i salte mai agitat şi se petrecu ceva care trezi uimirea spectatorilor. Faţa i se lumină de un zâmbet, fruntea i se însenină, ochii i se ridicară spre cer şi două lacrimi mari îi alunecară lin pe obraji.

Şi muri.

Atunci, o voce bărbătească, puternică, răsună sus, sub velarium:

Pace martirilor!

În amfiteatru domnea o tăcere profundă.

 

 

Capitolul  LXIV

 

 

După spectacolul din grădinile împăratului, închisorile se goliră în mod simţitor. E drept că se mai prindeau încă şi se mai întemniţau oameni bănuiţi că ar recunoaşte superstiţia răsăriteană, însă hăituielile aduceau din ce în ce mai puţine victime, abia atâtea de câte era nevoie pentru asigurarea spectacolelor de a doua zi. De altfel, jocurile s-apropiau de sfârşit. Poporul, sătul de sânge, se dovedea tot mai obosit, tot mai neliniştit din cauza purtării nemaiîntâlnite a condamnaţilor. Spaimele superstiţiosului Vestinus tulburau mii de suflete. În mulţime, se povesteau lucruri tot mai ciudate despre răzbunarea zeului creştin. Frigurile de închisoare care se răspândiseră şi în oraş intensificară teama generală. Înmormântările erau dese şi oamenii îşi repetau la ureche că e nevoie de noi piacula pentru îmbunarea zeului necunoscut. În temple se depuneau jertfe lui Jupiter şi Libitinei. În cele din urmă, în ciuda eforturilor lui Tigellinus şi a susţinătorilor săi, se răspândi tot mai mult convingerea că focul fusese pus din ordinul împăratului şi că creştinii suferă nevinovaţi.

Tocmai de aceea Nero şi Tigellinus nu încetau prigoana. Pentru liniştirea poporului se dădeau noi dispoziţii cu privire la împărţirea grâului, vinului şi uleiului. Fură acordate înlesniri pentru reconstruirea caselor, mari reduceri de taxe pentru proprietari. Fură date dispoziţii referitoare la lărgirea străzilor, la materialele care trebuiau folosite în construcţii, pentru a evita incendiile. Însuşi împăratul lua parte la şedinţele senatului şi se sfătuia cu „părinţii” pentru binele poporului, în schimb nici un semn de îndurare nu se arăta pentru condamnaţi. Stăpânul lumii urmărea în primul rând să insufle poporului convingerea că pedepse atât de nemiloase nu-i pot lovi decât pe vinovaţi. Nici în senat nu se ridică nici o voce în favoarea creştinilor, căci nimeni nu voia să se expună mâniei împăratului, şi pe deasupra, oamenii, care ţinteau cu privirea mai departe în viitor, susţineau că fundamentul statului roman s-ar clătina în faţa noii credinţe.

Atâta numai că muribunzii şi morţii erau daţi familiilor, fiindcă dreptul roman nu se răzbuna pe morţi. Pentru Vinicius era o uşurare gândul că dacă Ligia va muri, o va îngropa în cavoul familiei, iar el are să odihnească alături de ea. Nu mai avea nici o speranţă s-o salveze de la moarte şi el însuşi, desprins pe jumătate de viaţă, cufundat complet întru Christos, nu mai visa altă însoţire cu Ligia decât în veşnicie. Credinţa lui devenise totală. Veşnicia îi apărea ceva incomparabil mai real şi mai adevărat decât existenţa trecătoare în care trăise până acum. Trecea prin adevărate stări extatice. Încă din timpul vieţii se transformase într-o fiinţă aproape nematerială, care, tânjind după o eliberare definitivă, o dorea în acelaşi timp şi pentru un alt suflet iubit. Îşi închipuia că atunci, amândoi, el şi Ligia, se vor lua de mâini şi vor urca la cer, unde Christos îi va binecuvânta şi le va permite să locuiască într-o lumină liniştită, imensă, cum este lumina aurorei. Îl ruga doar pe Christos să o scutească pe Ligia de chinurile din circ şi că-i îngăduie să adoarmă liniştită în închisoare, căci simţea cu toată certitudinea că şi el va muri împreună cu ea. Gândea că în faţa acestei mări de sânge n-are voie nici măcar să spere ca ea singură să fie salvată.