Auzise de la Petru şi Pavel că şi ei trebuie să moară ca martiri. Vederea lui Chilon pe cruce îl convinse că moartea, chiar şi cea de martir, poate fi dulce. O dorea să vină pentru ei amândoi, ca o schimbare mult aşteptată, a unei sorţi triste şi grele într-una mai bună.

Avea momente când simţea viaţa de dincolo de mormânt. Tristeţea sufletelor lor se curăţa tot mai mult de vechea amărăciune şi se schimba treptat într-o abandonare liniştită în voia lui Dumnezeu. Vinicius, care înainte înota din greu împotriva curentului, luptând şi chinuindu-se, acum se lăsa în voia valurilor, cu convingerea că ele au să-l poarte spre pacea veşnică. Ghicea că asemenea lui se pregăteşte şi Ligia să moară, că, deşi îi despart zidurile închisorii, sunt împreună, şi zâmbea acestui gând ca unei fericiri.

Şi într-adevăr sufletele lor trăiau aceeaşi stare, de parcă în fiecare clipă şi-ar fi împărtăşit toate gândurile. Nici Ligia nu mai nutrea nici o altă dorinţă şi nici altă speranţă, în afara vieţii de dincolo de mormânt. Moartea îi apărea nu numai ca o eliberare din zidurile groaznice ale închisorii, din mâinile Cezarului şi ale lui Tigellinus, nu numai ca o mântuire, dar şi ca momentul cununiei cu Vinicius. În faţa acestei convingeri nezdruncinate, toate celelalte îşi pierdeau importanţa. După moarte, avea să înceapă pentru ea fericirea, aşa că o aştepta cum aşteaptă logodnica ziua nunţii.

Şuvoiul acela nestăvilit de credinţă, care-i îndepărta de la viaţă şi-i purta dincolo de mormânt pe mii dintre primii creştini, îl furase şi pe Ursus. Multă vreme el nu se împăcase în inima lui cu ideea că Ligia are să moară, însă după ce zilnic pătrundeau prin zidurile închisorii veşti despre cele ce se petrec în amfiteatre şi în grădini, moartea îi apăru ca o soartă comună, inevitabilă, a tuturor creştinilor, şl totodată izbăvirea lor, mai presus de orice fericire. În cele din urmă, nu mai îndrăzni să se roage la Christos ca s-o lipsească pe Ligia de această fericire sau să o întârzie cu mulţi ani pentru ea. În sufletul său simplu de barbar îşi spunea că pentru fiica regelui ligienilor se cuvine mai mult şi că va obţine mai mult din fericirea cerească decât o mulţime întreagă de oameni din popor, din care făcea parte şi el, şi că în slava veşnică ea va fi aşezată mai aproape de „Miel” decât alţii. Auzise, ce-i drept, că în faţa lui Dumnezeu toţi sunt egali, însă în fundul sufletului nutrea convingerea că o fiică de comandant şi încă de comandant al tuturor ligienilor, nu poate fi ca o sclavă oarecare. Spera, de asemenea, că Christos o să-i permită s-o slujească în continuare. În ce-l privea pe el, nutrea doar o singură dorinţă ascunsă: să poată muri ca „Mielul” pe cruce. Asta i se părea o fericire atât de mare, că deşi ştia că la Roma sunt răstigniţi cei mai mari criminali, aproape că nu îndrăznea să ceară în rugăciunile lui o asemenea moarte. Se gândea că, desigur, au să-l trimită să moară în colţii fiarelor sălbatice. Aceasta era marea lui îngrijorare. De copil, crescuse în codrii nestrăbătuţi, în vârtejul unor continue vânători, la care, datorită forţei sale supraomeneşti, devenise renumit printre ligieni încă înainte de a ajunge bărbat. Era pentru el o îndeletnicire atât de plăcută, încât pe urmă, la Roma, când a trebuit să renunţe la ea, se ducea la vivarii şi la amfiteatre pentru ca măcar să se uite la animalele cunoscute şi necunoscute. Vederea lor trezea în el dorinţa irezistibilă de luptă şi omor, iar acum se temea în sinea lui ca atunci când o fi să se întâlnească cu ele în amfiteatru, să nu-l cuprindă gânduri mai puţin demne ele un creştin care trebuie să moară cuvios şi răbdător. Se recomanda însă lui Christos, mângâindu-se cu alte gânduri, mai plăcute. Auzise că „Mielul” a declarat război puterilor iadului şi duhurilor rele, printre care creştinii îi socoteau pe toţi zeii păgâni. Se gândea că în războiul acela ar fi de folos „Mielului” şi ar putea să-l servească mai bine decât alţii, căci era convins că şi sufletul lui e mai puternic decât sufletele altor martiri. De altfel, se ruga toată ziua, făcea servicii deţinuţilor, îi ajuta pe supraveghetori şi o liniştea pe prinţesa lui, care regreta uneori că în scurta ei viaţă nu reuşise să facă atâtea fapte bune câte a făcut renumita Thabita de care-i povestise cândva apostolul Petru. Paznicii, care chiar şi în închisoare se temeau de forţa îngrozitoare a acestui uriaş, pentru care nu existau nici lanţuri, nici zăbrele suficient de tari, îl îndrăgiră în cele din urmă pentru blândeţea lui. Adesea, uimiţi de seninătatea lui, întrebau care-i cauza, iar el le răspundea cu o convingere nezdruncinată că viaţa adevărată îl aşteaptă după moarte. Îl ascultau miraţi, văzând pentru prima dată că în catacombele în care nu pătrunde soarele poate pătrunde fericirea. Iar când îi îndemna să creadă în „Miel”, unii dintre ei se gândeau la slujba lor amărâtă, căreia avea să-i pună capăt doar moartea.

Numai că la gândul morţii îi cuprindea o altă teamă, fiindcă ei nu aşteptau nimic de la ea, în timp ce uriaşul acesta ligian şi fata aceea ca o floare aruncată pe paiele închisorii mergeau spre ea cu bucurie, ca spre o poartă a fericirii.

 

Capitolul  LXV

 

 

Într-o seară, îl vizită pe Petronius senatorul Scevinus şi începu cu el o discuţie lungă despre vremurile grele în care trăiau amândoi şi despre împărat. Vorbea însă atât de deschis, încât Petronius, deşi era prieten cu el, deveni bănuitor. Se plângea că lumea merge strâmb şi că nebunia şi toate luate la un loc se vor termina desigur, printr-un cataclism şi mai distrugător decât incendiul Romei. Spunea că şi curtenii sunt scârbiţi, că Fenius Rufus, al doilea prefect al pretorienilor, suportă cu greu, numai din spirit de disciplină, conducerea odioasă a lui Tigellinus, că întreg neamul lui Seneca e profund nemulţumit de purtarea împăratului faţă de bătrânul magistru şi faţă de Lucan. În cele din