mântui (trupul e trup de moarte şi Pavel aşteaptă să fie scăpat de el, dar, pe de altă parte, odată ieşit din trup nu te mai poţi mântui) – trebuie să fie grav, absolut convins de adevărurile revelaţiei, aprig în convingerile sale şi-n simţul tragic şi eroic al existenţei, abisal în deschiderile sale asupra tainelor vieţii. Este necesar, ar spune un istoric al culturii, să îmbine ceea ce Kenneth Clark numeşte „zâmbetul raţiunii” din secolul XVIII cu aspra ascultare şi înflăcărată credinţă din secolele XII-XIII.

  Dar cum pot fi îmbinate aceste două lucruri atât de opuse: secolul XVIII şi secolele XII-XIII? Raţiunea şi credinţa? Zâmbetul şi gravitatea? Îngăduinţa şi ascetismul?

  Nu ştiu. (Dacă nu cumva răspunsul pertinent ar consta în răsturnarea întrebării: cum de-au putut ajunge să fie despărţite?) Cunosc însă o pildă care – în mod tainic – pare a dovedi că opusurile pot coincide, că există o posibilitate de împăcare (integrare) a divergenţelor viziunii. Pilda e simplă, niţel zărghită, şi sunt cu totul dispus să-i recunosc un caracter neserios, un iz de poznă nastratiniană; prea locală pentru a putea pretinde la valabilitate generală; şi, desigur, supărător de reacţionară. Iat-o în toată ambiguitatea ei, în dialectica ei filocalie.

  La un sfânt călugăr cunoscut pentru curăţenia vieţii lui, duhovnic riguros, fără multă cărturărie, vine să se mărturisească o femeie al cărei soţ a fost arestat pentru motive politice. Deîndată scoate un revolver. Ce mă fac, părinte, e al bărbatului meu, l-am luat la mine să nu dea cineva de el. Călugărul o fulgeră cu privirea îndelung; apoi, căscându-şi îmbrăcămintea: „Văleu, văleu, dă-i drumul în anteriu.” (Luca 8, 8: Cine are urechi de auzit să audă.)

  Admirabilul Athenagora, patriarhul întâlnirii de la Ierusalim şi al sărutului de la Istambul – al ecumenismului faţă de care m-am legat să-i fiu fidel – îi spune lui Olivier Clement că merge spre Hristos pentru că îl iubeşte şi „nu e silit de nimic”, pentru că Hristos – care a refuzat să coboare de pe cruce şi să prefacă pâinile în pietre – e tot una cu libertatea.

  Hristos ne dă libertatea (Ioan 8, 32: „iar adevărul vă va face liberi”) şi fericirea sub forma de reţetă practică de uz cotidian.

  Cine-şi repetă mereu maxima lui Kierkegaard: „Contrariul păcatului este libertatea” şi cine ştie că libertatea este bunul suprem, înţelege ce poate însemna creştinismul.

  Nu-i reproşez lui Giono că a îndemnat la cedare în faţa răului în numele superiorităţii vieţii asupra morţii. Îi obiectez că a trecut cu vederea peste alt adevăr: că viaţa – desigur infinit superioară morţii – nu este nici ea bunul suprem dacă nu e însoţită de calitatea-i ab initio consubstanţială, adică de libertate. Când Benda spune că bunul suprem al omului nu e viaţa, ci libertatea, el enunţă un adevăr de care Giono n-a vrut să ţină seama. Benda e un scriitor care nu se compară cu Giono. Dar dacă adevărul poate ieşi din gura copiilor şi a săracilor cu duhul, de ce n-ar putea veni şi de la autorii cu o frază mai puţin pitorească?

  — La urma urmei, Pascal ne îndeamnă să pariem.

  Bine.

  Dar dacă?

  Dar dacă e aşa cum presupune Renan: s-ar putea ca realitatea să fie tristă?

  Dar dacă s-ar adeveri coşmarul lui Jean-Paul: în catedrala pustie, sub orologiul pe al cărui cadran fără ace au încremenit cifrele veşniciei, Shakespeare dă de veste moliilor că nu există Dumnezeu'?

  Dar dacă universul, cum a crezut J. B. S. Haldane, nu e doar mai ciudat decât gândim noi, ci mai ciudat decât putem gândi?

  Atunci – cu atât mai rău pentru natură şi univers. Îmi repet cuvintele abatelui Valensin. (De fapt, e numai o iluzie: cei de mai sus se referă la universul corupt, singurul prins de simţuri şi de concepte.)

  — Smerit, da, cel care afirmă adevărul. Dar nu întrucât afirmă adevărul. Proclamarea adevărului e mereu solemnă pentru că adevărul e solemn.

  Cine se ruşinează să mărturisească pe Hristos, va fi ruşinat la Judecată. Hristos e Adevărul.

  Mărturisirea adevărului e un act ce se face numai solenmiler.

  — Buddha, ieşind din palat, a văzut moartea, boala, foamea, sărăcia. Acestea toate ţin, într-o oarecare măsură, de fire. Ura dezlănţuită şi predicată, nebunia, tortura nu le-a întâlnit. Secolul al XX-lea a văzut, în afară de calamităţi, toate fumurile iadului şi demenţei, a văzut că iadul poate fi, că e în orice clipă gata să treacă de la virtualitate la închegare. Abisul, situaţiile limită şi angoasa ieşită-n stradă şi postată pe la colţuri au arătat omului de rând al secolului al XX-lea că diavolul există şi că e aproape de el. Prin urmare secolul al XX-lea e cel mai pregătit să devină creştin.

  — Creştinismul nu e prostie mieroasă. Prinţul Mâşchin – idiotul – numai prost nu e. Pe toate le ştie, pe toţi îi înţelege, cunoaşte răul ca puţin alţii. Dar dintr-însul nu trage concluzia cinismului, iresponsabilităţii şi deznădejdii, ci deduce soluţia bunătăţii, apărării dreptăţii altora şi smeririi eului – întreita soluţie creştină. Singura posibilă, dacă avem niţică minte şi privim realitatea în faţă.

  În Statele Unite s-au creat biserici ale homosexualilor. Contra. De ce?

  În primul rând: Hristos nu respinge pe niciunul din cei care vin la El. Aşadar, nici pe homosexuali. Însă, ca şi pe toţi ceilalţi, nu pentru ca să se justifice şi să se confirme în păcat, ci pentru ca să se lase de el.

  Hristos n-a respins pe curve şi pe hoţi, dar nu spre a-i binecuvânta în poziţia lor de curve şi de hoţi, ci pentru a-i ajuta să nu mai fie. Greşit ar fi să se creadă că homosexualilor le-ar asigura un tratament preferenţial, pe ei primindu-i fără ca să se cureţe şi libereze din robia păcatului lor.

  Domnul, din milă şi bunătate, ascultă orice rugăciune; scopul rugăciunii nu este însă întărirea în păcat. Mauriac îi spunea lui Gâde: n-are-a-face la ce renunţi, totul este să renunţi; ca