În al doilea rând: creştinismul este prin esenţă universalist şi ostil oricărei segregaţii. Nu este conform cu spiritul învăţăturii lui Hristos să existe o biserică pentru albi şi una pentru negri, o biserică pentru femei şi una pentru bărbaţi, o biserică pentru bogaţi şi una pentru săraci, o biserică pentru homosexuali şi una pentru heterosexuali, o biserică pentru intelectuali şi una pentru analfabeţi. Tot astfel, ar fi necreştin şi nu lipsit de ridicol (segregaţia duce spre ridicol) să fiinţeze biserici speciale pentru hepatici, cardiaci, bolnavi de calculi renali.

  Destul că-L rugăm pe Dumnezeu fiecare în limba noastră şi că ne despărţim pe naţionalităţi şi confesiuni, nu mai e nevoie să creăm alte particularisme.

  Gherla, iulie.

  În camerele dinspre şosea, vara, căldura e atât de mare, încât gardienii îngăduie deţinuţilor să-şi lepede hainele vărgate şi să stea în chiloţi. Zăpuşala atingând în anumite ore intensităţi de neînchipuit, unii se urcă pe paturi, apucă doi câte doi un „cearşaf” şi-l agită spre a încerca să işte o adiere.

  Stau cu Marinică P. Şi Sile CâT. Şi învăţ Cântecul Potirului al lui Crainic. Pâinea şi Vinul. Ca la Trakl şi la Ignazio Silone. Caracterul atât de simplu al creştinismului întemeiat pe două realităţi, două biete şi-n acelaşi timp splendide realităţi: pâinea şi vinul.

  Şi iată, potirul la gură Te-aduce Iisuse Hristoase, Tu, jertfă pe cruce Adapă-ne, sânge de Sfânt Dumnezeu.

  Ca bobul în holdă, ca mustu-n ciorchine Eşti totul în toate şi toate prin Tine Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.

  Ca prin minune încep să simt o răcoare, o umezire a gurii arsă de sete (nici la Gherla nu pot bea apa, sălcie); şi o imensă recunoştinţă, niciodată n-am ştiut mai bine ce e smerenia, cât de „săracă” şi „ticăloasă” e condiţia umană.

  Gherla, 1961

  Foarte mulţi îşi reneagă trecutul, dezmint până şi lucruri notorii. „N-am fost!” Exemplu de cinste şi sinceritate, colonelul C. L. Care după ce se recomandă adaugă – spre ştiinţă şi bună regulă: am fost prefect legionar de Oradea şi senator legionar.

  Bucureşti, 1965

  Cu Sorin VaS. Şi Ştefan PoP. Despre nebunie.

  Secretul nebuniei – pentru Sorin VaS. Şi Ştef. Pop – stă în discontinuitatea ei, în lipsa de coerenţă şi de consecvenţă a nebunului.

  X. Y. Zice că e Napoleon Bonaparte.

  Foarte bine. Sunt gata să-l cred. Dar nu pot deoarece el se poartă ca N. B. Numai până la un punct. Apoi trişează, se opreşte. Nu e consecvent cu el însuşi, nu e coerent. Mai bine zis nu-i serios în nebunia lui.

  E nebun nu pentru că se socoteşte N. B., ci pentru că nu e în mod continuu N. B.

  Napoleon Bonaparte e Napoleon Bonaparte pentru că el se poartă mereu ca atare, pe când X. Y. Se mulţumeşte ca ceilalţi să-l trateze ca şi cum ar fi N. B.

  Victor Hugo: era un nebun care se lua drept V. H. La fel şi Bonaparte.

  Dar Victor Hugo şi Napoleon Bonaparte se purtau ei înşişi, prin propriile lor mijloace, ca V. H. Şi N. B.

  Mulţumindu-se ca alţii să-i recunoască situaţia de N. B., nebunul dă dovadă de neseriozitate.

  Foarte bine, îi accept punctul de vedere. Da, eşti N. B. Fii!

  Şi iată că nu poate fi. Pe când N. B. E un nebun care poate să fie N. B: care-şi poate realiza modelul şi-l poate pune în funcţiune.

  Lui X. Y. Îi lipsesc mijloacele de a se purta ca N. B. În cele din urmă, din concesie în concesie, se declară mulţumit dacă i se spune: Maiestatea Voastră.

  Pe scurt, nebunul nu crede consecvent, continuu şi coerent că e N. B. În acest sens, el ştie că nu e N. B. Şi că e nebun. În acest sens, orice nebun o face pe nebunul. La X. Y. Există undeva o întrerupere, o scurgere (une fuile), o tranşare.

  Daca domnul de cristal din nuvela lui Henri Duvernois ar fi coerent, n-ar trebui nici să vorbească, deoarece cristalul nu vorbeşte. Aşadar nu-i consecvent cu el însuşi. Nebunul, fiind slab, are nevoie de alţii, depinde întru-totul de ei. N-are şi N. B. Nevoie de alţii? Ca să-l recunoască. Pe când X. Y. Are nevoie de alţii ca să fie, existenţial. El există numai reflectat.

  Vorbele lui Sorin VaS. Şi Ştef. PoP. Îmi confirmă proasta părere despre nebuni pe care o am de la Chesterton şi de la Manole („Să n-aud de nebuni!”)- Nici Mâşchin, nici Don Quijote, nici Alcest, nici Hamlet nu sunt nebuni. Nebuni suntem noi care ne credem în cârciumă în loc de a vedea că suntem în castel. De nebunie trebuie să ne vindecăm, nu de raţiune. Nu în întunericul tulbure, nu în semi-minciuna demenţei ne stă scăparea, ci în lumină şi adevăr, la picioarele lui Hristos care-i vindeca pe demonizaţi.

  Lucerna, 1938

  Comemorarea operei Siegfried de Wagner, la vila din Triebschen, pe malul lacului celor pentru cantoane. Aici a scris compozitorul Călătoria pe Rin a eroului după al cărui nume îl botezase pe fiul său de curând născut.

  Dirijor: Arturo Toscanini.

  Într-una din seri, în sala de concerte, simfonia I-a de Brahms, de asemeni dirijată de Toscanini.

  Nu trece mult de la începutul executării simfoniei şi plafonul se deschide; cohorte de îngeri coboară din ceruri şi umplu sala. Valuri de euforie se revarsă peste tot. Se simte că şi bucata şi execuţia stau sub lucrarea harului sfinţitor.

  Îmi închipui simfonia I-a de Brahms concepută noaptea, la Viena, spre sfârşit de primăvară: compozitorul iese de la Kafeehaus, târziu, şi se îndreaptă pe jos către casă. Calea e lungă şi trece pe la Votivkirche. E răcoare. A plouat. Din când în când se mai aude, îndepărtându-se, bubuitul unui tunet. Ultimele tramvaie trec, gonind. Toată melancolia vieţii se adună în jurul compozitorului, toate chemările, trecătoarele bucurii, permanentele frumuseţi, nostalgiile.