Mai ales pentru că ştie că va muri este sufletul omului cucerit de atâta evanescenţă şi i se pare lumea în jurul său atât de solidă. Cel ce străbate cu pasul apăsat al unui trup bondoc străzile aproape pustii nu e necunoscător al vieţii sub toate aspectele ei şi nici al trecutului; ştie că umblă pe locuri unde au mers Haydn şi Mozart, Schubert şi Johann Strauss. Prezentul însă e al lui; prezentul cu exigenţele şi decepţiile lui şi cercetat de ceva nepieritor. Mă întreb dacă nu la simfonia I-a de Brahms s-a gândit Mateiu Caragiale când a descris valsul cântat la birtul din Covaci (Tot mai învăluită, mai joasă, mai înecată, mărturisind duioşii şi dezamăgiri, rătăciri şi chinuri, remuşcări şi căinţe, cântarea, înecată de dor.)

  Aşez simfonia I-a alături de tetralogia lui Wagner (Paul Morand preferă Tristan şi Isolda) şi Don Giovanni, reuşita supremă a muzicii pentru Kierkegaard.

  Nicăieri nu cred ca orăşanul, în muzică, să fi fost mai aproape de Dumnezeu, cutreierându-şi, profan, oraşul. (În literatură: Gaspard de la nuit de Aloysius Bertrand şi – fireşte – Chesterton, întreg.)

  Audiţie integrală, stereofonică, a operei rock-pop Jesus Christ Superstar de Andrew Lloyd Webber şi Tim Rice.

  Personajul Mariei Magdalena – text, partitură, voce, interpretare – e extraordinar. Toată puterea de creaţie şi dragostea autorilor pentru operă aici s-au concentrat.

  Cel mai tainic pasaj din Evanghelii – mai greu de înţeles decât chiar Luca 16 ori Ioan 17 – mi se pare ungerea din Betania.

  Când Iuda spune: ce risipă! e păcat de bani! un vas atât de scump şi s-ar fi putut ajuta atâţia săraci! Iuda vorbeşte în numele nostru al tuturor. Toţi judecăm ca el: da, e păcat, atâta risipă de mir şi sunt atâţia săraci! Vorbeşte logica omenească, migăloasă şi pizmaşă. (Pentru noi înşine nimic n-ar fi prea scump, pentru alţii orice e prea mult. Şi nici pe noi nu îndrăznim să ne răsfăţăm!) Vorbeşte meschinăria îngrijorată de a limita pornirea spre dărnicie ori spre sacrificiu.

  Iar răspunsul lui Hristos, niţel brusc: ia mai dă-i încolo de săraci, că or să tot fie săraci cât va fi lumea şi o să-i tot aveţi, pe când pe mine nu, iar femeii acesteia i-a fost milă de mine – răspunsul acesta e de natură a stârni cea mai justificată (righteoits) indignare a fariseului care mocneşte în fiecare din noi. E nedrept şi scandalos! ne vine a zice, mai grijulii de gospodărire şi chiverniseală decât oricând.

  Aşa să fie: orgoliu din partea miruitului? (Să nu fie!) Ori nepăsare faţă de alţii? (Să nu fie!) Prea bună părere despre sine şi nevoie de alintare? (Să nu fie!) Dispreţ pentru săraci? (Să nu fie!)

  Ungerea din Betania e altceva. De fapt e o lecţie – ca tot ce se petrece şi se spune în Evanghelii. Cele rostite pentru noi sunt rostite, să ne fie de învăţătură.

  Şi ni se dă o lecţie rea, anevoie de adus la îndeplinire: datoria noastră când vedem o suferinţă, un om în pătimire, pe aproapele nostru, pe o oarecare cruce, ori în apropiere, în preajma, în perspectiva unei cruci, datoria noastră nu este să ne refugiem în abstracţiuni şi generalizări, în dragostea de omenire şi emiterea dorinţei de a se modifica legile şi sistemele sociale, ci e să-l ajutăm şi să-l mângâiem şi, pe loc, să-l covârşim cu bunătatea noastră pe omul acela şi suferinţa aceea anume.

  Nimic nu-i prea bun, nimic nu-i de ajuns, nimic nu-i prea scump pentru lovitul, năpăstuitul, suferindul, nenorocitul nostru semen, chip al lui Dumnezeu.

  Maria Magdalena* aşa gândeşte – şi de aceea purtarea ei va fi relatată atâta vreme cât li se va citi oamenilor din Evanghelii. Aşa cugetă şi aşa face: vede pe Hristos, ghiceşte imensa lui durere, presimte tragica lui soartă, înţelege că-i vorba de o jertfă. Şi nu mai ştie decât un singur lucru: să-l mângâie pe nevinovatul prigonit. În textul operei rock-pop, parafrazare a textului evanghelic, ea-i spune: nu te gândi la noi, nu te mai gândi, dormi liniştit, totul va fi bine, în noaptea asta lasă pământul să se învârtească singur.

  Cutează să-L ducă cu vorbe bune şi să-L mintă pe Hristos.

  Dragostea de mamă pentru copil: totul are să fie bine, dormi, lasă, nu te sinchisi de noi. Dragostea cu totul dezinteresată pentru că dă la o parte eul: nu te gândi la noi. (Exact contrariul pildei maxime de egoism; văduva care în faţa mormântului soţului strigă: cui mă laşi?) Şi pentru că – spre deosebire de Iuda – înlătură şi acel subtil transfer al egoismului care constă în a trece asupra neprecisei entităţi a sărăcimii jignirea adusă şi persoanei noastre şi simţului nostru de economie şi micime, care pentru nimic în lume nu ne-ar fi îngăduit să facem un gest atât de inutil şi de spectaculos, scoţându-ne fie măcar şi pentru o clipă din acra noastră cuminţenie.

  * Opera atribuie Mariei Magdalena ungerea din Betania cofundând trei personaje evanghelice. La Matei şi la Marcu, ungerea din Betania este atribuită unei femei nenumite şi are loc în casa lui Simon Leprosul. (Aici protestul împotriva risipei este al tuturor apostolilor sau al câtorva din ei.) Sf. Apostol Luca vorbeşte de „o femeie păcătoasă” care sărută şi unge picioarele lui Iisus în „casa unui fariseu”. În Evanghelia de la Ioan cea care a uns cu mir pe Domnul e Maria, sora lui Lazăr din Betania.

  Şi pentm părintele R. L. Bruckberger (Marie-Madeleine, Paris, 1952) „păcătoasa” Maria din Magdala şi Maria din Betania (sora Martei şi a lui Lazăr) sunt una şi aceeaşi femeie, autoarea ungerii. Contra: Lagrange şi alţi comentatori. Textele de bază: Matei 26, 6 şi urm.: Marcu 14, 3 şi urm. Luca 7. 37 şi urm.; Ioan 11. 2 şi 12. 3 şi urm. (Nota aut.)

  Pilda Mariei-Magdalena – şi cât de vie o face opera rock-pop – înseamnă pentru noi că nu trebuie să ne eschivăm în abstracţiune şi generalizare, cu gândul la săracii care nu sunt