avionul se deplasează către pista de decolare şi scot din rucsac exemplarul meu jerpelit din Tess – o lectură uşoară pentru drum. După decolare, îmi las scaunul pe spate şi adorm.

  Stewardesa mă trezeşte când începem să coborâm pentru escala din Atlanta. Ora locală e 5.45 dimineaţa, dar n-am apucat să dorm decât vreo patru ore… Mă simt ameţită, dar recunoscătoare pentru paharul de suc de portocale pe care-l primesc de la însoţitoarea de bord. Mă uit cu teamă la BlackBerry. N-au mai sosit alte e-mailuri de la Christian. Mă rog, în Seattle e aproape trei dimineaţa şi probabil că vrea să descurajeze pornirile mele de a deregla sistemul aerian sau ce naiba o fi împiedicând avioanele să zboare dacă-s pornite telefoanele mobile.

  Escala din Atlanta durează doar o oră. Şi încă o dată mă răsfăţ în incinta sălii de aşteptare. Sunt tentată să mă ghemuiesc şi să adorm pe una dintre canapele din pluş, atât de ademenitoare, care se deformează imediat sub greutatea mea. Dar îmi dau seama că ar fi un somn prea scurt. Ca să rămân trează, încep un lung e-mail de tip „fluxul conştiinţei” către Christian, pe laptopul meu.

  De la: Anastasia Steele

  Subiect: Îţi place să mă sperii?

  Data: 31 mai 2011, 06:52 EST11

  Către: Christian Grey

  Ştii cât de mult îmi displace să cheltuieşti banii cu mine. Da, ştiu că eşti foarte bogat, şi totuşi mă face să mă simt jenată, de parcă m-ai plăti pentru că faci sex cu mine. Totuşi, îmi place să călătoresc la clasa business, e mult mai civilizat. Aşa că îţi mulţumesc. Vorbesc serios – şi chiar mi-a plăcut masajul de la Jean-Paul. Era foarte gay.

  Am omis acest detaliu din e-mail ca să te oftic niţel, pentru că eram supărată pe tine, şi îmi pare rău pentru asta.

  Dar, ca de obicei, ai avut o reacţie exagerată. Nu e posibil să-mi scrii astfel de lucruri – legată fedeleş şi cu căluş la gură într-o ladă. (Ai vorbit serios sau a fost doar o glumă?) Asta mă sperie… tu mă sperii… sunt complet prinsă sub vraja ta, gândindu-mă la un stil de viaţă despre care nici măcar nu ştiam că există până săptămâna trecută, după care scrii o chestie ca asta de-mi vine să o iau la goană pe coclauri. N-am s-o fac, desigur, pentru că mi-ar fi dor de tine. Mi-ar fi tare dor. Vreau ca relaţia noastră să funcţioneze, dar sunt îngrozită de profunzimea sentimentelor pe care le am pentru tine şi de drumul întunecat pe care mă duci. Ceea ce-mi oferi este erotic şi sexy, şi mă face curioasă, dar în acelaşi timp sunt speriată că mă vei răni – fizic şi emoţional. După trei luni ai putea să-mi spui adio şi, într-un astfel de caz, eu ce mă fac? Dar, pe de altă parte, presupun că riscul ăsta există în orice relaţie. Numai că, pur şi simplu, nu e genul de relaţie pe care mi-am imaginat vreodată că o voi avea, mai ales ca primă relaţie. E un efort uriaş de încredere pentru mine.

  Ai avut dreptate când ai spus că nu am în mine nici măcar un oscior de supusă… şi sunt de acord cu tine acum. Spunând asta, vreau să fiu cu tine, şi dacă asta trebuie să fac, aş vrea să încerc, dar mă tem că n-am să corespund şi-am să sfârşesc doar cu nişte vânătăi pe corp – şi nu mă încântă deloc ideea.

  Sunt tare fericită că ai spus că te vei strădui mai mult. Doar că trebuie să mă gândesc la ce înseamnă „mai mult” pentru mine, iar ăsta e unul dintre motivele pentru care mi-am dorit să mă distanţez un pic. Ai un efect atât de mare asupra mea, încât îmi este foarte greu să gândesc limpede când suntem împreună.

  Mi-au anunţat zborul. Trebuie să plec.

  O să-ţi scriu mai târziu.

  Ana ta

  Apăs butonul „Send” şi îmi croiesc drum somnoroasă spre poarta de îmbarcare ca să mă urc într-un alt avion. Ăsta n-are decât şase locuri la clasa business şi, cum ajungem în aer, mă ghemuiesc sub pătura moale şi adorm.

  Mult prea repede, stewardesa mă trezeşte ca să-mi ofere alt suc de portocale în timp ce ne apropiem de Savannah International. Lovită de o oboseală cruntă, sorb încet din pahar şi-mi îngădui să simt un dram de entuziasm. O să-mi văd mama pentru prima oară în şase luni. Aruncând altă privire furişă la BlackBerry, îmi amintesc vag că i-am trimis lui Christian un e-mail lung şi dezlânat – dar n-am primit nici un răspuns. E cinci dimineaţa în Seattle. Sper că încă doarme şi nu s-a trezit ca să cânte jelanii la pian.

  Partea frumoasă a rucsacurilor la purtător e că poţi să o tai repede din aeroport fără să mai aştepţi la nesfârşit bagajele de pe bandă. Partea frumoasă a călătoriei la clasa business este că te lasă să cobori primul din avion.

  Mama mă aşteaptă împreună cu Bob şi îmi pare tare bine să-i văd. Nu ştiu dacă sunt de vină epuizarea, drumul lung sau întreaga situaţie legată de Christian, dar de îndată ce ajung în braţele mamei, izbucnesc în plâns.

  — Of, Ana, iubita mea. Tare obosită trebuie să mai fii.

  Se uită neliniştită la Bob.

  — Nu, mamă, doar că… sunt tare fericită că te văd.

  O îmbrăţişez cu foc. O simt atât de bună şi de primitoare… Fără tragere de inimă, îi dau drumul, iar Bob mă îmbrăţişează stângaci, cu o singură mână. Pare instabil pe picioare şi-mi aduc aminte de accident.

  — Bine-ai venit acasă, Ana. De ce plângi? întreabă el.

  — Ei, Bob, sunt fericită că te văd şi pe tine.

  Mă uit lung la faţa lui frumoasă, cu maxilare proeminente, şi la ochii albaştri scânteietori, care mă privesc cu drag. Îmi place soţul ăsta al tău, mamă. Poţi să-l păstrezi. Bob îmi ia