te-ai uitat la ei şi în loc să pui mâna pe par şi să-i dai pe brazdă, i-ai lăsat să facă ce vor. Dormeai ca un buştean în pat când eu până în grinda casei săream din somn!... Ilie, mi-e frică! mă rugam în miez de noapte (cum să nu-ţi fie frică când îi visam pe câteşitrei negri şi urâţi!) şi tu nimic, sforăiai de putea să ardă casa şi să nu te deştepţi! Ar trebui acuma să nu-mi pese, că după ce că ai ajuns în întuneric (că nici biserica nu poate să-ţi mai ajute, prea ai râs de ea şi ai luat-o în deşert), tot la mine ridici pumnul şi urli că să nu mă vezi în ochi! Da, gândi Catrina îndârjită şi ispitită să n-aibă nici un fel de remuşcări, ar trebui să te las să te chinuieşti singur, să ştii şi tu câte-am îndurat eu lângă tine... «Ilie, de ce nu treci casa şi pe numele meu? Are să mă dea afară Paraschiv» mă rugam. «Ce, zice, crezi că o să mor eu înaintea ta?» Uite, n-ai murit, dar Paraschiv tot a ajuns să nu-i mai fie frică de tine şi dacă azi a îndrăznit să te înfrunte cu vorba mâine o să te înfrunte cu parul. Ce folos că n-ai murit? Pe mine o să mă dea afară, am ştiut asta de mult şi m-am rugat la Dumnezeu, dar tu ce-ai să faci dacă te dă şi pe tine afară?”

Ajunsă aici cu gândurile, Catrina deodată se sperie. I se păru că în timp ce ea îl judeca în inima ei şi îl găsea vinovat, acasă Paraschiv şi Nilă poate că au şi sărit cu parul la el. Grăbită, tremurându-i mâinile pe lumânarea fântânii, umplu vadra cu apă şi după ce o puse în cap porni repede spre casă. De obicei mergea cu vadra fără s-o ţină şi fără s-o verse, dar acum o ţinea cu amândouă mâinile şi ajunse acasă leoarcă de apă.

– Tito! Ilinco! strigă de la poartă şi când ajunse lângă prispă puse vadra jos şi intră în tindă.

Neliniştea ei crescu: nu era nimeni. Se întoarse pe prispă şi le strigă încă o dată pe fete, atât de tare şi de speriată, încât Niculae veni el din fundul grădinii şi spuse că fetele au plecat la vie.

– Unde e tat-tău?

– Nu ştiu!

– Paraschiv şi Nilă unde s-au dus? Nu l-ai văzut pe tat-tău? repetă mama.

– A ieşit pe poartă şi nu ştiu unde s-a dus, răspunse Niculae.

Dar neliniştea tot n-o părăsi pe Catrina. O turbura gândul că tocmai acum îşi găsise să-şi învinuiască bărbatul şi să-l lase singur când în fiece clipă putea să i se întâmple o nenorocire. Uitase că în noaptea aceea când luase foc casa lui Bălosu avusese gânduri mai bune despre Paraschiv; îl credea acum în stare de orice.

 

XXIII

Moromete însă era departe de neliniştea şi temerile mamei. Ceea ce se petrecea cu el îl împiedica să se mai gândească la soarta familiei.

Stătuse mult pe prag şi nu băgase de seamă cum ceilalţi se împrăştiaseră toţi. Văzuse afară bătătura şi ieşise. Văzuse poarta de la drum şi pornise într-acolo. Un om îi dăduse bună-ziua şi recunoscându-l nu-i răspunse. Era unul dintre aceia care mai credea că lumea era aşa cum şi-o închipuia el, care credea că speranţele sunt bucurii adevărate şi nenorocirile numai ale altora şi care în loc să se oprească pe loc, să se trezească şi să se înspăimânte, trecea pe drum liniştit şi încrezător şi dădea bună ziua.

Se aşezase pe stănoagă ca întotdeauna, dar se ridicase numaidecât şi pornise pe şoseaua satului. Mergea cu fruntea în pământ, nici încet nici grăbit şi nu se uita nicăieri, astfel că nu-l văzu pe Dumitru lui Nae când trecu prin dreptul casei lui. Dumitru lui Nae stătea rezemat de stachet, dincolo de poartă, şi arăta una cu ulucile, parcă ar fi crescut de la rădăcina lor ca un pom. Nici el nu-l văzu pe Moromete, nu zise nici el nimic.

În dreptul unei uliţi, Moromete păşi cu aceiaşi paşi egali şi ghicind de departe că un om care venea din direcţia opusă vrea să-l oprească, se feri din calea lui. Trebui totuşi să se oprească fiindcă celălalt nu înţelese că Moromete se ferea de el şi îi tăie drumul ieşindu-i înainte.

– Hai noroc, Moromete!

Ridică fruntea şi văzu un om liniştit şi parcă blând, cu mustăţi mari şi cu un copil în urma lui. Recunoscu întâi copilul, apoi omul: Traian Pisică. Sfârfâlică scoase un scheunat mic de rugăminte. Traian Pisică îşi luă ţigarea din gură şi îi dădu să tragă, apoi îl întrebă pe Moromete prietenos:

– Ce mai faci, Ilie? Nu te-am văzut de mult.

– Bine, răspunse Moromete.

– Ce mai fac copiii ăia ai tăi?

– Bine.

– Tu ce mai faci?

Tăcere. Traian Pisică se uită la bocancii celuilalt:

– S-au rupt. De ce nu vii să le pun un petic?

Între timp Sfârfâlică, văzând că stănoagă podiştei lângă care se opriseră era puţin aplecată spre şanţ, se propti în ea s-o aplece şi mai tare” şi chiar se înfurie şi începu s-o zgâlţâie.

– Am auzit, Moromete, că vreai să-l dai pe băiatul ăla al dumitale, Niculae, la şcoală! Am şi eu unul de seama lui, învaţă bine, m-a chemat Teodorescu să-mi spună că să-l dau şi eu. O fi scump? întrebă Traian Pisică.

Moromete nu răspunse. Traian Pisică trăgea din ţigare gânditor. Se auzi o pârâitură, apoi un bufnet din acela pe care îl face noroiul când primeşte un bolnav în el şi Sfârfâlică fu văzut în şanţ cu stănoagă cu tot, plin de noroi până şi pe dinţi.

– Sfârfâlică, lua-te-ar dracii, rupseşi stănoagă, spuse Traian Pisică în treacăt, şi când Sfârfâlică ieşi din şanţ orăcăind, scoase ţigara din gură: Na la... Dar uitându-se la gura Iui plină de noroi nu mai putu pronunţa „na la tata din ţigare”, se întoarse spre Moromete şi continuă: Teodorescu zicea că dacă ia bursă, n-ar fi aşa scump. Tu ce zici, Moromete?

– Nu ştiu, răspunse Moromete şi se îndepărtă cu fruntea în pământ, cu aceiaşi paşi, nevăzând