telefon cu Peter. Ai un bilet de la Crédit Suisse care garantează împrumutul. Acţiunile Wells Fargo au scăzut cu aproape doi la sută de când le-ai vândut: lucrul cel mai rău care s-ar putea întâmpla ar fi să încasezi biletul de la bancă şi să recumperi acţiunile la un preţ mai mic. Da, poate că s-a întâmplat ceva cu Adriana şi tu nu te-ai prins. Dar nu eşti un clarvăzător. Uneori mai poţi scăpa din vedere câte ceva.

  Intervenţii terapeutice solide, s-a gândit Marshal. Dar ineficiente, pentru că şi le autoadresa. Există limite ale autoanalizei, oare cum o fi făcut-o Freud atâţia ani? Marshal ştia că trebuie să-şi împărtăşească grijile cuiva. Dar cui? Nu lui Shirley: vorbeau foarte puţin unul cu altul, iar subiectul investiţiei lui alături de Peter era unul incendiar. Ea se împotrivise încă de la început. Când Marshal meditase cu voce tare la cum o să cheltuiască profitul de şapte sute de mii de dolari, ea îi răspunsese cu un exasperat „Trăim în două lumi diferite”. Acum cuvântul lăcomie ieşea de pe buzele lui Shirley din ce în ce mai des. Cu două săptămâni în urmă, chiar sugerase ca Marshal să ceară îndrumarea consilierului ei budist, pentru a se ocupa de lăcomia care îl inunda.

  Pe lângă asta, Shirley plănuia ca duminică să urce pe muntele Tamalpais, în căutare de material pentru ikebana. În după-amiaza aceea, pe când se pregătea de plecare, ea a zis că este posibil să-şi petreacă noaptea în altă parte: avea nevoie de timp numai pentru ea, un minirefugiu ikebana/meditaţie. Alarmat la ideea că o să rămână restul week-end-ului singur, Marshal s-a gândit să-i spună lui Shirley că are nevoie de ea şi s-o roage să nu plece. Dar Marshal Streider nu se ruga de nimeni, nu îi stătea în fire. În plus, încordarea lui era atât de palpabilă şi atât de contagioasă, încât nu era de mirare că Shirley simţea nevoia să evadeze.

  Marshal a aruncat o privire exasperată către aranjamentul pe care i-l lăsase soţia lui: o creangă bifurcată de cais, acoperită cu licheni, o ramificaţie se întindea mult deasupra mesei, paralelă cu ea, iar cealaltă ramificaţie se înălţa pe verticală. La capătul ramurii orizontale era o singură floare de cais. Pe ramura care se ducea înspre tavan erau înfăşurate vârtejuri de levănţică şi sângele voinicului, care îmbrăţişau tandru două cale, una albă şi cealaltă de culoarea şofranului. La naiba, s-a gândit Marshal, pentru aşa ceva are timp! De ce face asta? Trei flori… iar o cală albă şi alta de culoarea şofranului… Un minut întreg a studiat aranjamentul, a clătinat din cap, şi apoi l-a vârât sub masă, ca să nu-l mai vadă.

  Cu cine altcineva aş putea să vorbesc? Cu vărul meu, Melvin? În nici un caz! Melvin îmi poate da sfaturi bune uneori, dar acum nu mi-ar folosi la nimic. N-aş putea suporta sarcasmul din vocea lui. Un coleg? Imposibil! N-am încălcat nici o regulă profesională, dar nu sunt sigur că alţii – mai ales cei care mă invidiază – vor ajunge la aceeaşi concluzie. Dacă se duce vorba, pot să-mi iau adio definitiv de la preşedinţia institutului.

  Am nevoie de cineva – de un confident. Dacă Seth Pânde ar mai fi disponibil! Dar m-am lins pe bot de relaţia asta. Poate că n-ar fi trebuit să fiu atât de dur cu Seth… Nu, nu, nu, Seth o merita, a fost corect ce-am făcut. A primit exact ce merita.

  Unul dintre pacienţii lui Marshal, un psihiatru, vorbea deseori despre un grup de sprijin format din zece terapeuţi bărbaţi, care se întâlneau câte două ore, din două în două săptămâni. Nu numai că întâlnirile erau întotdeauna utile, susţinea pacientul lui, dar membrii se sunau între ei de câte ori aveau nevoie de ajutor. Bineînţeles, Marshal nu era de acord ca pacientul lui să facă parte dintr-un grup. Dacă ar fi trăit în vremuri mai conservatoare, i-ar fi interzis. Sprijin, susţinere, consolare – toate cârjele astea jalnice, nu fac decât să întărească patologia şi să încetinească munca adevăratei analize. S-a gândit la cuvintele lui Seth Pânde referitoare la lipsa prieteniilor dintre bărbaţi în societatea contemporană. Da, de asta avea nevoie – de un prieten.

  Duminică la miezul nopţii – 9 a.m., luni, la Zürich – i-a telefonat lui Peter şi a ascultat un supărător mesaj înregistrat: „Aţi sunat la Grupul Financiar Macondo. Domnul Macondo este plecat într-o croazieră de nouă zile. Compania va fi închisă în toată această perioadă, dar, dacă este o chestiune urgentă, vă rugăm să lăsaţi un mesaj. Mesajele vor fi ascultate şi se vor depune toate eforturile pentru a-i fi transmise domnului Macondo.”

  O croazieră? O companie atât de mare să fie închisă timp de nouă zile? Marshal a lăsat un mesaj în care îl ruga pe domnul Macondo să-l sune în legătură cu o chestiune cu adevărat urgentă. Mai târziu, încă treaz, ideea unei croaziere începea să nu i se mai pară atât de lipsită de sens. Evident că s-a petrecut o ruptură, s-a gândit el, ori între Peter şi Adriana, ori între Adriana şi tatăl ei şi, străduindu-se să o repare, Peter a luat decizia impulsivă să plece – să o şteargă cu sau fără Adriana într-o croazieră pe Mediterana. Nimic mai simplu.

  Dar, pe măsură ce zilele treceau şi nu primea nici o veste de la Peter, Marshal îşi făcea din ce în ce mai multe griji cu privire la investiţia lui. Avea oricând posibilitatea de a apela la biletul băncii, dar asta însemna renunţarea la orice profit adus de generozitatea lui Peter: ar fi fost o prostie să intre în panică şi să sacrifice această oportunitate unică. Pentru ce? Pentru că Adriana nu a venit la o şedinţă? O tâmpenie!

  Miercuri la unsprezece, Marshal avea o oră liberă. Fosta oră de supervizare a lui Ernest nu se ocupase încă. A ieşit la o plimbare pe California Street, a trecut pe lângă Pacific Union Club, unde luase prânzul cu Peter şi apoi, un