cvartal mai sus, s-a întors brusc din drum şi a urcat treptele, a trecut pragul de marmură al uşii, a luat-o pe lângă şirurile de cutii poştale din bronz lustruit şi a ajuns sub lumina diafană a rotondei cu cupolă înaltă, din sticlă. Aici, înconjurat din trei părţi de canapele din piele şi lemn de mahon, stătea Emil, majordomul sclipitor, îmbrăcat în smoching.

  Gândul i-a zburat la Avocado Joe’s: jachetele echipelor sportive, fumul dens de ţigară, individul negru plin de bijuterii, cu pălăria din fetru cenuşiu, şi Dusty, şeful de sală, care îl dojenise fiindcă urmărea jocul, „pentru că aici ne gândim la sentimente”. Şi sunetele: zumzetul acţiunii de la Avocado Joe’s, clinchetul jetoanelor, pocnetul bilelor de biliard, tachinările, discuţiile despre jocuri de noroc. Sunetele din Pacific Union Club erau mult mai blânde. Argintăria şi cristalul răsunau aidoma clopoţeilor în timp ce ospătarii aranjau mesele pentru prânz. Membrii vorbeau încetişor despre cumpărarea acţiunilor la bursă, pantofi italieneşti din piele bocăneau discret şi elegant pe podeaua de stejar lustruit.

  Unde se simţea acasă? Dar oare era undeva la el acasă? se întreba Marshal, aşa cum mai făcuse de multe ori până atunci. Cărui loc îi aparţinea el – Avocado Joe’s sau Pacific Union Club? Oare avea să plutească în derivă la nesfârşit, fără nici o ancoră, undeva la mijloc, petrecându-şi viaţa în încercarea de a pleca dintr-un loc şi de a ajunge în celălalt? Iar dacă vreun spiriduş sau vreun djinn i-ar fi poruncit: Acum e momentul să decizi: alege un loc sau altul – căminul tău pentru eternitate, ce-ar fi făcut? În minte i-au venit gânduri legate de analiza lui cu Seth Pânde. N-am analizat niciodată asta. Nici „căminul”, nici prietenia şi, conform spuselor lui Shirley, nici banii sau lăcomia. Ce naiba am analizat în nouă sute de ore?

  Deocamdată, Marshal a pretins că se simte ca acasă la Club şi s-a dus întins la majordom.

  — Emil, ce mai faci? Doctor Streider. Cel cu care am luat prânzul acum câteva săptămâni, domnul Macondo, mi-a povestit despre memoria ta uimitoare, dar poate că nici măcar tu nu-ţi aminteşti de un musafir pe care l-ai întâlnit o singură dată.

  — O, ba da, domnule doctor, îmi amintesc bine de dumneavoastră. Şi de domnul Maconta…

  — Macondo.

  — Da, scuze, Macondo. Nu-i atât de uimitoare memoria mea. Dar de fapt îmi amintesc foarte bine de prietenul dumneavoastră. Deşi ne-am întâlnit o singură dată, mi-a lăsat o impresie de neşters. Un gentleman rafinat şi foarte generos!

  — Adică l-ai întâlnit o singură dată în San Francisco. Mi-a spus că v-aţi cunoscut când erai majordom la clubul lui din Paris.

  — Nu, domnule, probabil vă înşelaţi. Este adevărat că am lucrat la Cercle Union Interalliée din Paris, dar nu l-am întâlnit niciodată acolo pe domnul Macondo.

  — Atunci, la Zürich?

  — Nu, nicăieri. Sunt foarte sigur că nu l-am cunoscut până de curând. Prima oară l-am văzut când aţi luat prânzul aici.

  — Atunci, păi… cum adică? … Adică, atunci, cum de te cunoştea atât de bine? … adică… de unde ştia că ai lucrat la clubul din Paris? Cum de a putut lua prânzul aici? Nu, adică, are vreun cont aici? Cum plăteşte?

  — E vreo problemă, domnule?

  — Da, şi e legată de faptul că ai pretins că-l cunoşti atât de bine, că ai pretins că sunteţi prieteni atât de vechi.

  Emil părea tulburat. A aruncat o privire spre ceasul de la mâna sa, apoi s-a uitat în jur. Rotonda era pustie, clubul tăcut.

  — Domnule doctor Streider, am câteva clipe libere înainte de prânz. Vă rog, haideţi să stăm jos şi să discutăm puţin. Emil a făcut un gest către o cameră de dimensiunea unui dulap, care se afla chiar lângă sala de mese. Înăuntru, Emil l-a invitat pe Marshal să ia loc şi i-a cerut permisiunea să-şi aprindă o ţigară. După ce a suflat cu nesaţ fumul, a spus: Pot să vorbesc sincer, domnule? Şi neoficial, ca să zic aşa?

  Marshal a încuviinţat din cap.

  — Bineînţeles.

  — De treizeci de ani lucrez în cluburi exclusiviste. În ultimii cincisprezece, ca majordom. Am fost martor la multe. Nimic nu-mi scapă. Îmi pot da seama, domnule doctor Streider, că nu sunteţi familiarizat cu astfel de cluburi. Iertaţi-mă dacă sunt nepoliticos.

  — Nu, deloc, a spus Marshal.

  — Un lucru pe care ar trebui să-l ştiţi este că, în cluburile private, cineva încearcă întotdeauna să obţină ceva – o favoare, o invitaţie, o relaţie, o investiţie, ceva – de la altcineva. Şi… Hai să spunem… Pentru a unge acest proces, cineva trebuie să-i lase o anumită impresie altcuiva. Eu, asemenea tuturor majordomilor, trebuie să-mi joc rolul în acest proces. Am obligaţia să mă asigur că totul decurge armonios. De aceea, când domnul Macondo a discutat cu mine de dimineaţă, mai devreme, şi m-a întrebat dacă am mai lucrat şi la alte cluburi din Europa, evident că i-am răspuns amabil şi i-am spus că am lucrat în Paris vreme de zece ani. Iar când el a părut extrem de prietenos în clipa în care m-a salutat în prezenţa dumneavoastră, ce era să fac? Să mă întorc spre dumneavoastră, oaspetele lui, şi să spun „Nu l-am mai văzut niciodată pe omul ăsta?”

  — Bineînţeles că nu, Emil. Îţi înţeleg foarte bine punctul de vedere. N-am vrut să te critic. Doar că am fost mirat de faptul că nu-l cunoşteai.

  — Dar, domnule doctor Streider, aţi pomenit de o problemă. Nu de una gravă, sper. Mi-ar plăcea să ştiu dacă e aşa. Clubului i-ar plăcea să ştie.

  — Nu, nu. O chestiune minoră. Doar că i-am pierdut adresa şi aş dori sa iau legătura cu el.

  Emil a ezitat. Evident, nu credea că era vorba de o chestiune minoră, dar cum Marshal nu i-a mai dat nici o informaţie, s-a ridicat în picioare.

  — Vă rog, aşteptaţi-mă în salon. O