Marshal s-a aşezat, supărat din cauza proprie-i stângăcii. Nu prea avea şanse, dar poate că Emil îl va ajuta.

  Majordomul s-a întors peste câteva clipe şi i-a dat lui Marshal o foaie de hârtie pe care erau trecute aceeaşi adresă şi acelaşi număr de telefon pe care le avea şi el.

  — Din câte am aflat de la recepţie, domnului Macondo i s-a acordat temporar calitatea de membru al clubului nostru, pentru că este membru al Baur au Lac Club din Zürich. Dacă doriţi, le putem trimite un fax prin care să le cerem mai multe informaţii.

  — Te rog. Şi, dacă eşti amabil, te rog trimite-mi şi mie răspunsul prin fax. Uite cartea mea de vizită.

  Marshal s-a răsucit pe călcâie, dar Emil l-a oprit şi a adăugat în şoaptă:

  — Aţi întrebat despre modul de plată. Vă zic asta între patru ochi, domnule doctor. Domnul Macondo a plătit cu bani gheaţă şi a fost foarte generos. Mi-a dat două bancnote de o sută de dolari, mi-a spus să plătesc prânzul, să las ospătarului un bacşiş generos şi să păstrez restul pentru mine. În asemenea chestiuni, mă pot bizui pe memoria mea uimitoare.

  — Mulţumesc, Emil, mi-ai fost de mare ajutor. Fără nici un chef, Marshal a scos o bancnotă de douăzeci de dolari din teancul prins cu clamă şi a pus-o în mâna pudrată cu talc a lui Emil. A vrut din nou să plece, dar brusc şi-a amintit de ceva.

  — Emil, ţi-aş mai putea cere un ultim serviciu? Data trecută am cunoscut un prieten de-al domnului Macondo, un gentleman înalt, îmbrăcat cam excentric – cu o cămaşă portocalie, un sacou în carouri roşii, cred. Am uitat cum îl cheamă, dar tatăl lui a fost pe vremuri primarul oraşului San Francisco.

  — Nu poate fi decât domnul Roscoe Richardson. L-am văzut mai devreme pe aici. E ori în bibliotecă, ori în camera pentru jocuri. O sugestie, domnule doctor: nu vorbiţi cu el dacă joacă table. O să se înfurie. E cam pasionat de jocuri. Vă urez mult noroc şi o să mă ocup personal de faxul dumneavoastră. Puteţi conta pe mine. Emil şi-a aplecat capul şi a aşteptat.

  — Încă o dată, îţi mulţumesc, Emil. Şi, încă o dată, Marshal n-a avut de ales şi a trebuit să scoată încă douăzeci de dolari.

  Când a intrat în camera pentru jocuri, cu lambriuri din lemn de stejar, Roscoe Richardson tocmai pleca de la masa de table pentru a se duce în bibliotecă, să-şi citească ziarul înainte de prânz.

  — A, domnule Richardson, poate vă amintiţi de mine: dr. Streider. Ne-am cunoscut acum câteva săptămâni, când am luat prânzul aici cu o cunoştinţă de-a dumneavoastră, Peter Macondo.

  — A, da, doctorul Streider. Îmi amintesc. Seria de prelegeri academice. Felicitări. O minunată onoare. Minunat. Luaţi prânzul cu mine astăzi?

  — Vai, nu. Am agenda plină de pacienţi în după-amiaza asta. Dar v-aş ruga să-mi faceţi o favoare. Încerc să dau de domnul Macondo şi mă întrebam dacă ştiţi pe unde se află.

  — Doamne sfinte, nu. Nu l-am mai văzut niciodată până în ziua aia. Un tip încântător, şi totuşi, o chestie ciudată, i-am trimis nişte materiale despre firma mea nou înfiinţată, dar FedEx mi le-a returnat pentru că nu le-a putut preda destinatarului. Spunea că mă cunoaşte?

  — Aşa aveam impresia, dar acum nu mai sunt atât de sigur. Spunea că tatăl dumneavoastră şi tatăl lui, un profesor de economie, jucau golf împreună.

  — Păi, cine ştie? E foarte posibil. Tatăl meu a jucat cu toţi bărbaţii vestiţi din occident. Şi… – aici şi-a schimonosit faţa cu maxilare mari şi i-a făcut cu ochiul – şi cu mai multe femei. Ei bine, unsprezece şi jumătate. Ar trebui să sosească Financial Times. Toată lumea se bate pe el, aşa că mă duc în bibliotecă. Noroc, domnule doctor.

  Deşi conversaţia cu Roscoe Richardson nu i-a adus nici o alinare, i-a dat câteva idei despre ce să facă. De îndată ce a ajuns la cabinet, Marshal a deschis dosarul Macondo şi a scos faxul care-l informa despre Seria de prelegeri academice sponsorizate Marshal Streider. Care era numele acelui rector de la Universitatea din Mexico? Iată-l – Raoul Gomez. Peste câteva clipe, vorbea la telefon cu domnul Gomez – primul lucru care îi mergea bine de zile întregi. Deşi spaniola lui Marshal şchiopăta, a izbutit să înţeleagă că domnul Gomez nega faptul că ar fi auzit vreodată de vreun Peter Macondo şi, cu atât mai mult, că ar fi primit o bursă generoasă de la el pentru a finanţa o serie de prelegeri Streider. În plus, în ce-l priveşte pe tatăl lui Peter Macondo, nu exista nici un Macondo în vreo facultate cu profil economic şi, de altfel, nicăieri în universitate.

  Marshal s-a prăbuşit pe scaun. Suferise prea multe lovituri, şi acum se lăsase pe spate, încercând să-şi limpezească gândurile. După doar câteva momente, temperamentul lui de om eficient a preluat comanda: a luat un pix şi a conceput o listă cu ce avea de făcut. Primul lucru era să contramandeze şedinţele pacienţilor din acea după-amiază. Marshal a dat telefoane şi a lăsat mesaje la patru pacienţi, anulându-le şedinţele. Bineînţeles că nu le-a dezvăluit motivul pentru care făcea asta. Marshal era convins că cel mai bine ar fi fost să tacă şi să exploreze fanteziile pacienţilor despre motivul pentru care le-a anulat programările. Iar banii! Patru ore de o sută şaptezeci şi cinci de dolari. Şapte sute de dolari pierduţi – bani pe care n-avea cum să-i recupereze niciodată.

  Marshal s-a întrebat dacă faptul că renunţa la şedinţele din această după-amiază nu reprezenta cumva un punct de cotitură în viaţa lui. I-a trecut prin cap gândul că aceasta era o decizie crucială. Niciodată, de când profesa, nu anulase o şedinţă. De fapt, niciodată nu chiulise de la nimic – vreun antrenament la fotbal,