o zi de şcoală. Albumul lui era plin de premii pentru prezenţă încă din şcoala elementară. Nu că nu s-ar fi îmbolnăvit sau rănit niciodată. Se îmbolnăvea ca toată lumea. Dar era suficient de tare încât să ducă boala pe picioare. Însă nu poţi să ţii o şedinţă de psihanaliză într-o stare de panică.

  Următorul lucru: să-l sune pe Melvin. Marshal ştia ce o să-i spună, iar vărul său nu i-a înşelat aşteptările:

  — E vremea să te duci la bancă – du-te imediat cu biletul ăla la Crédit Suisse. Roagă-i să transfere un depozit de nouăzeci de mii de dolari în contul tău bancar. Şi fii recunoscător, Marshal, pupă-mi tălpile, că am insistat să ceri biletul ăsta. Îmi rămâi dator. Şi aminteşte-ţi – Dumnezeule, n-ar trebui să-ţi zic eu asta, Marshal – tratezi sonaţi. Nu face investiţii împreună cu ei!

  O oră mai târziu, Marshal, cu garanţia bancară în mână, mergea pe Sutter Street, spre Crédit Suisse. Pe drum, era sfâşiat de visele pierdute: bogăţie, mărirea colecţiei lui de obiecte de artă, timpul liber pentru a da expresie în scris minţii sale fertile, dar mai mult decât orice, suferea după cheia care-i oferea acces la lumea oamenilor sus-puşi, lumea cluburilor private, a cutiilor poştale din bronz şi a bonomiei bogătaşilor.

  Şi Peter? Făcea el parte din lumea asta? Altfel nu putea să profite de ea financiar, cu siguranţă, sau, dacă o făcea, asta era o problemă a lui şi a băncii. Dar, se gândea Marshal, dacă Peter nu avea nici o motivaţie financiară, care erau motivele pentru care îi făcea asta? Să ridiculizeze psihanaliza? Oare era în cârdăşie cu Seth Pânde? Sau cu Shelly Merriman? Sau chiar cu întreaga aripă opozantă din Institutul de Psihanaliză? Oare asta putea să fie o farsă? Pură sociopatie şi maliţiozitate? Dar, oricare ar fi jocul, oricare ar fi motivul, de ce nu l-am descoperit mai devreme? Am fost un dobitoc de rahat. Un dobitoc lacom şi de rahat!

  Crédit Suisse era o sucursală care nu lucra cu publicul, ci doar cu persoane juridice, şi se afla la etajul cinci al unei clădiri de birouri de pe Sutter Street. Funcţionarul bancar care l-a întâmpinat pe Marshal a studiat biletul şi l-a asigurat că sucursala era autorizată să se ocupe de el. S-a scuzat, spunând că directorul, care era într-o întrevedere cu un alt client, se va ocupa personal de el. În plus, o să dureze puţin până trimit prin fax biletul la Zürich.

  Zece minute mai târziu, directorul, un bărbat zvelt şi sobru, cu o faţă lungă şi o mustaţă ca a lui David Niven, l-a invitat pe Marshal în biroul său. După ce a studiat şi a copiat numerele de pe permisul de conducere al lui Marshal şi de pe extrasele de cont, a examinat scrisoarea de garanţie bancară, şi apoi s-a ridicat să o fotocopieze. Când s-a întors, Marshal a întrebat:

  — Cum o să-mi primesc banii? Avocatul meu m-a informat…

  — Scuzaţi-mă, domnule Streider, îmi puteţi da numele şi adresa avocatului dumneavoastră?

  Marshal i-a dat informaţiile despre vărul lui, Melvin, şi a continuat:

  — Avocatul meu mi-a recomandat să cer un depozit trimis direct în contul meu de la Wells Fargo.

  Preţ de câteva clipe, directorul a rămas tăcut, studiind scrisoarea.

  — E vreo problemă? a întrebat Marshal. Nu mi se garantează prin ea plata la cerere?

  — Aceasta este într-adevăr o scrisoare de la Crédit Suisse, care garantează plata la cerere. După cum vedeţi aici – şi i-a arătat semnătura -, a fost emisă de sucursala noastră din Zürich şi semnată de Winfred Forster, unul dintre vicepreşedinţi, iar eu îl cunosc bine pe Winfred Forster – foarte bine, zău aşa: am petrecut împreună trei ani la sucursala noastră din Toronto – şi da, domnule doctor Streider, e o problemă: asta nu este semnătura lui! Mai mult, de la Zürich ni s-a confirmat prin fax: nu seamănă deloc. Teamă mi-e că am datoria neplăcută de a vă informa că această scrisoare este un fals!

 

  Douăzeci şi trei

  După ce a plecat din cabinetul lui Ernest, Carol s-a schimbat în costumul de jogging în toaleta de la primul etaj şi s-a dus cu maşina până în port. A parcat lângă Green’s, un restaurant vegetarian la modă, condus cu eficienţă de Centrul Zen din San Francisco. De lângă portul înţesat de iahturi pornea o alee care se întindea pe trei kilometri de-a lungul golfului şi ajungea până în Fort Point, sub Golden Gate. Era traseul favorit pentru alergaţi al lui Jess, şi de curând devenise şi al ei.

  Traseul începea de la clădirile vechiului Fort Mason, care găzduiau mici galerii, o librărie doldora de cărţi, un muzeu de artă, un teatru şi un atelier de actorie. Trecea pe lângă pontoanele pentru bărci şi continua de-a lungul golfului, unde pescăruşi neobrăzaţi îi provocau pe cei care alergau să-i calce. O lua pe lângă pajiştea pe care se înălţau zmee, nu dintre cele simple, triunghiulare sau pătrăţoase pe care le lansaseră în copilărie ea şi fratele ei, Jeb, ci modele de avangardă, în formă de Superman sau de picioare de femeie, ori triunghiuri lucioase, sofisticate din punct de vedere tehnologic, care fluierau când coteau brusc sau îşi schimbau direcţia, ori plonjau direct în jos, frânând instantaneu pentru a face piruete delicate cu cozile lor. Urma o mică plajă, unde câţiva oameni care făceau băi de soare stăteau în jurul unei sculpturi suprarealiste din nisip ce reprezenta o sirenă, apoi, de-a lungul apei, o alee lungă, unde windsurferii în costume impermeabile îşi pregăteau ambarcaţiunile de agrement. Urma un mal stâncos, cu o duzină de sculpturi în piatră – mormane de pietre perfect alese şi puse într-un echilibru precar de către un artist necunoscut, care înfăţişau pagode birmaneze fantastice. Apoi un dig lung, plin de pescari asiatici serioşi şi răbdători, dintre care nici măcar unul, din câte ştia Carol, nu prinsese niciodată nimic. Şi ultima parte, până sub Golden