asemenea măsură, încât nici măcar nu mă-ntrebam în virtutea cărui raţionament îmi era mai puţin ruşine dacă le dădeam bani. Îmi amintesc că într-o seară din primăvara anului 1977, pe când mă uitam cu mama la televizor în Nişantaşi, către vremea cinei, am stat o jumătate de oră împietrit în fotoliu (pe locul tatei), fără să fac vreo mişcare, sfâşiat din nou între aceeaşi dorinţă şi aceeaşi ruşine.

         Mama mi-a spus atunci ceea ce obişnuia să-mi spună ori de câte ori mă vedea acasă, spre seară:

         - Rămâi şi tu acasă măcar o seară, să stăm la masă şi să mâncăm împreună.

         - Nu, mamă dragă, am să ies...

         - Aoleu, da' multe distractii mai sunt în oraşul ăsta! Te duci acolo seară de seară.

         - Prietenii mei m-au rugat insistent, dragă mamă!

         - Ar fi trebuit să-ţi fiu şi eu prieten, nu mamă! Am rămas singură pe lume... Uite ce vreau să-ţi spun... Bekri o să se ducă imediat jos şi-o să ia de la Kazim nişte cotlet, să

ţi-l facă la grătar. Stai cu mine la masă! Îți mănânci cotletul, după care te duci la prietenii tăi...

         - Cobor imediat la măcelar, a spus Bekri Efendi, care o auzise pe mama din bucătărie.

         - Nu, mamă, este o petrece importantă, dată de băiatul Karahanilor, am scornit eu.

         - Eu de ce nu ştiu nimic? a spus mama, cu suspiciuni îndreptăţită.

         Mama, Osman - cine şi cât ştia despre vizitele mele repetate la Füsun? Nu voiam să mă gândesc la asemenea lucruri. Uneori, în serile în care mă duceam la familia lui Füsun, cinam mai întâi acasă, cu mama, doar ca să nu intre la idei, după care mai mâncam şi la ei. În asemenea seri, tanti Nesibe îşi dădea seama imediat că eram sătul şi-mi spunea:

         - Kemal, în seara asta nu te-ndemni deloc la mâncare, nu ţi-a plăcut ghiveciul?

         Alteori luam cina acasă, cu mama, şi, dacă depăşeam orele la care dorul de Füsun era cel mai intens, socoteam că în seara aceea aveam să mă pot stăpâni şi să nu mai plec, dar la o oră după cină şi după două pahare cu rachiu, acesta se înteţea în aşa măsură, încât până şi mama-şi dădea seama că se petrecea ceva:

         - Iar ai început să bâţâi din picioare! leşi şi te plimbă niţel prin oraş, dacă vrei, spunea ea. Dar nu te duce departe, pentru că şi străzile au ajuns acum periculoase.

         Nu doresc să lungesc povestea cu ciocnirile dintre naţionaliştii convinşi şi comuniştii la fel de convinşi, care se împuşcau unii pe alţii pe străzile Istanbulului, în prelungirea

Războiului Rece. În anii aceia, pe străzi se săvârşeau neîncetat crime, cafenelele erau ciuruite de gloanţe, universităţile erau, la fiecare două zile, scena unor acţiuni de genul ocupării sau

al boicotului, peste tot explodau bombe, iar băncile erau jefuite de militanţi. Zidurile oraşului erau înţesate de sloganuri scrise alandala. La fel ca marea majoritate a locuitorilor Istanbulului, nu eram deloc interesat de politică, consideram că înfruntarea celor care se omorau unii pe alţii pe străzi nu era de folos nimănui şi simţeam că politica reprezenta

îndeletnicirea unor inşi aparte, necruţători, care acţionau în bandă şi nu semănau deloc cu noi. Îi spuneam lui Çetin, care mă aştepta afară, să conducă maşina prudent, iar apoi vorbeam

despre politică ca despre o catastrofă naturală, precum un cutremur ori o inundaţie, şi spuneam că nouă, cetăţenilor de rând, nu ne rămânea altceva mai bun de făcut decât să ne

ţinem deoparte.

         Nu era obligatoriu ca în serile în care nu puteam să stau acasă - căci în majoritatea serilor se întâmpla aşa - să mă duc întotdeauna la familia Keskin. Uneori mergeam, într-adevăr, la petreceri, în speranţa de-a cunoaşte vreo fată drăguţă care să mă facă să uit de Füsun, ori eram fericit să beau şi să stau la taclale cu prietenii. Când participam la vreun chef la care fusesem dus de Zaim, sau când mă-ntâlneam, în casa unuia dintre rudele mele îndepărtate, care pătrunsese de curând în ,,lumea bună“, cu Nurcihan şi cu Mehmet, sau

când mă revedeam cu vechi prieteni în câte-un club de noapte, unde fusesem purtat de Tayfun, şi deschideam încă o sticlă de whisky, ascultând melodii pop în limba turcă,

plagiate, în cea mai mare parte, după cântece italieneşti şi franţuzeşti, mă lăsam purtat de gândul amăgitor că reveneam, treptat, la viaţa sănătoasă pe care o duceam pe vremuri.

         Îmi dădeam seama de seriozitatea şi de profunzimea suferinței mele nu atât dupã ezitarea şi jena care mă stăpâneau înainte de-a mă duce la familia lui Füsun, cât după imobilismul şi şovăiala de care eram cuprins când venea vremea să plec acasă, după ce stătusem îndelung cu ei la masă, mâncasem şi mă uitasem la televizor. Dincolo de

sentimentul general de ruşine pe care se cuvenea să-l încerc, dată fiind situaţia în care mă aflam, şi pe care 1-am încercat din plin, m-am mai luptat, în cei opt ani, şi cu o altă ruşine

aparte: ruşinea de-a nu mă putea urni din loc şi de-a nu putea părăsi casa din Çukurcuma.

         Programul de televiziune se încheia în fiecare noapte în jurul orei 11.30-12, cu imaginea drapelului, a mausoleului lui Atatürk şi a „recruţilor noştri“ şi, după ce contemplam o

vreme imaginea tulbure care se ivea după aceea - de parcă ar fi urmat să se transmită, din greşeală, un alt program -, Tarik Bey spunea ,,Füsun, copila mea, acum închide chestia

asta“, sau Füsun închidea televizorul din proprie iniţiativă, printr-o simplă apăsare pe buton. Atunci începea şi calvarul meu aparte - cel pe care doresc să-l analizez acum. Aveam

sentimentul că, dacă nu mă ridicam şi nu plecam imediat, aveam să-i indispun şi pe ei foarte tare. Nu mă puteam gândi cât de îndreptăţit sau cât de neîndreptăţit era el. Îmi spuneam, aşadar, imediat: „Am să mă ridic în curând." Îi auzisem de nenumărate ori vorbindu-i pe la spate şi zeflemisindu-i pe musafirii care plecau de cum închideau televizorul, fără să le spună nici măcar „noapte bună“, ori pe vecinii care veneau pe la ei pentru că nu aveau televizor şi

care o ştergeau de cum se termina ultima emisiune. Nu voiam să fiu ca