Ştiau, desigur, că nu veneam pe la ei ca să mă uit la televizor, ci ca să fiu aproape de Füsun, dar având în vedere faptul că uneori îi telefonam lui tanti Nesibe şi-i spuneam,

de pildă, ,,am să vin în seara asta să ne uităm la televizor, la Pagini de istorie“, ar fi trebuit să mă ridic şi să plec de îndată ce se sfârşea programul. De aceea, după ce-nchideau televizorul şi mai zăboveam puţin, începeam să mă gândesc, cu intensitate crescândă, că trebuia să mă ridic şi să plec, dar n-o puteam face cu nici un chip. Stăteam înţepenit, de parcă aş fi fost lipit cu clei, pe scaunul meu de la masă sau în colţul meu de pe canapeaua în formă de L unde mă aşezasem după cină, şi, în timp ce transpiram uşor, de ruşine, clipele treceau una după alta, ticăitul ceasului de perete se preschimba într-un zgomot care-mi stârnea nelinişte, îmi

repetam de patruzeci de ori în sinea mea „acum mă ridic !“, dar tot nu mă puteam clinti - rămâneam aşezat, fără a face nici o mişcare.

         Nici acum, după ani de zile, nu pot explica în mod satisfăcător adevărata cauză a paraliziei mele - aşa cum nu pot explica nici dragostea pe care am trăit-o -, însă îmi vin în

minte alte motive care-mi frângeau voinţa pe vremea aceea şi pe care am să le enumăr mai jos:

         l. Ori de câte ori spuneam ,,e vremea să plec, doamnelor şi domnilor“, fie Tarik Bey, fie tanti Nesibe îmi replicau mereu ,,aaa, dar mai rămâneţi, Kemal Bey, păi ce frumos stăteam noi !“, şi mă reţineau.

         2. Dacă ei nu spuneau asta, Füsun îmi tulbura minţile şi mai dihai, zâmbind cu drăgălăşenie şi privindu-mă misterios.

         3. În vremea aceasta, unul dintre noi începea să istorisească altceva sau aborda un alt subiect. Atunci mai rămâneam douăzeci de minute, ros de nelinişte, pentru că ar fi fost

jenant să mă ridic şi să plec înainte de-a se sfârşi şi această nouă poveste.

         4. Când, în acest răstimp, privirile mele se întâlneau cu cele ale lui Füsun, pierdeam noţiunea timpului, pentru ca apoi, când mă uitam discret la ceas să constat, îngrijorat, că

trecuseră nu douăzeci, ci patruzeci de minute, aşa încât spuneam din nou ,,eu plec, doamnelor şi domnilor“, dar tot nu mă puteam ridica. Când nu mă puteam clinti din loc, mă înfuriam pe slăbiciunea, pe incapacitatea mea de-a mă mişca şi încercam o ruşine atât de profundă, încât clipa pe care o trăiam devenea insuportabil de trudnică.

         5. Atunci, mintea mea căuta un nou pretext pentru a mai zăbovi puţin acolo şi-mi mai acordam un scurt răgaz.

         6. Tarik Bey îşi mai pusese un pahar cu rachiu, poate că se cuvenea să-i ţin şi eu companie.

         7. Dacă spuneam ,,s-a făcut ora douăsprezece, e vremea să plec“, aşteptând să se facă exact ora douăsprezece, îmi înlesneam şi plecarea.

         8. Poate că Çetin tocmai se afla în toiul unei flecăreli la cafenea, prin urmare puteam să mai aştept puţin.

         9. La drept vorbind, jos, în faţa uşii de la intrare, se aflau nişte tineri din cartier care fumau şi pălăvrăgeau, aşa încât, dacă aş fi plecat chiar atunci, aş fi devenit subiect de bârfă.

(Tăcerea în care se-nvăluiau tinerii din cartier când mă-ntâlneam cu ei, în drumurile mele la familia Keskin, m-a indispus ani de zile dar, pentru că vedeau că eram în termeni buni cu

Feridun, nu aveau aerul că doreau să mă provoace, pentru a salva „onoarea mahalalei“.)

         Atât prezenţa, cât şi absenţa lui Feridun îmi sporeau starea de disconfort. Imi dădeam seama de dificultatea situaţiei în care mă aflam după privirile pe care mi le arunca Füsun.

Şi mai greu era faptul că Füsun mă încuraja din ochi, ceea ce-mi prelungea calvarul. Când mi se-ntâmpla să mă gândesc că Feridun avea mare încredere în soţia lui, ajungeam la concluzia că aveau o căsnicie foarte izbutită şi sufeream şi mai mult.

         Cel mai convenabil era să-mi explic indiferenţa de care dădea dovadă prin tabuuri şi forţa tradiţiei. Şi eu socoteam, de fapt, că raţionamentul lui Feridun, potrivit căruia, într-o

ţară în care, mai cu seamă printre oameni nevoiaşi şi cei din provincie, ideea de a te uita pe furiş la o femeie măritată în prezenţa părinţilor acesteia, nicidecum de a te lega de ea, pricinuia moarte de om, nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte să flirtez seară de seară cu Füsun în timp ce ne uitam la televizor ca o familie fericită, era just. Dragostea care mă

mistuia şi masa de familie la care ne aşezam erau înconjurnte de atâtea subtilităţi şi oprelişti încât, chiar dacă s-ar fi putut deduce, din tot ceea ce făceam, că eram îndrăgostit lulea de

Füsun, aveam cu toţii datoria de ,,a ne purta ca şi cum“ am fi ştiut cu certitudine că o asemenea dragoste era imposibilă. Eram, totodată, siguri că nu am fi putut nesocotí niciodată o asemenea obligaţie. Când remarcam acest fapt, îmi dădeam seama că o puteam vedea atât de des pe Füsun nu în ciuda, ci în virtutea acestor interdicţii şi datini.

         Spre a atrage atenţia asupra acestui aspect nespus de însemnat al poveştii mele, am să exprim acelaşi lucru printr-un alt exemplu: dacă, într-o societate occidentală modernă, în care relaţiile dintre femei şi bărbaţi sunt mai limpezi, în care nu există fenomene de genul evitării contactului femeilor cu bărbaţii sau al separării sexelor, m-aş fi dus de patru-cinci ori pe săptămână la familia Keskin, bineînţeles că toată lumea ar fi fost nevoită să admită, în cele din urmă, că veneam acolo pentru a o vedea pe Füsun. În cazul acesta, soţul gelos ar fi fost nevoit să mă oprească. De aceea, într-o astfel de ţară, n-aş fi putut să-i vizitez atât de frecvent, iar dragostea mea faţă de Füsun n-ar fi îmbrăcat o asemenea formă.

         Când Feridun era acasă, nu mi-era foarte greu să mă ridic şi să plec la timpul potrivit. Când însă Feridun ieşea cu prietenii lui cineaşti, zăboveam acolo după ce televizorul fusese închis la ore târzii din noapte, incapabil să raţionez că vorbe precum „mai beţi un ceai“ sau „Kemal Bey, vă