rugăm, mai staţi puţin“ erau rostite, seară de seară, din pură politeţe, şi-n timpul acesta îmi spuneam că urma să-mi sincronizez plecarea cu revenirea lui Feridun acasă. În cei opt ani n-am izbutit însă să decid niciodată pe deplin dacă se cuvenea să plec înaintea sau după apariţia lui.

         În primele luni, ba chiar în primii ani, simţeam că era cu mult mai bine să plec înainte de apariţia lui. Pentru că atunci când intra Feridun şi ni se-ntâlneau privirile, mă simţeam tare, tare prost. În acele nopţi, obişnuiam să beau cel puţin încă trei pahare de rachiu după ce mă-ntorceam acasă, în Nişantaşi. Pe deasupra, faptul că mă ridicam de îndată ce apărea el ar fi însemnat că nu-l plăceam, că mă duceam acolo doar pentru a o vedea pe Füsun. De aceea,

trebuia să mai stau cel puţin o jumătate de oră după apariţia lui, iar faptul acesta mă încurca nespus şi-mi sporea şi mai mult jena. Cât despre plecarea înainte de revenirea lui Feridun,

aceasta ar fi însemnat să-mi recunosc ruşinea şi să fug de el pe faţă. Găseam că un asemenea lucru era nepotrivit. Nu mă puteam comporta ca fustangiii fără onoare din romanele

europene, care-i făceau curte pe faţă contesei, iar apoi o ştergeau de la castel înainte de apariţia contelui! Prin urmare, pentru a putea pleca înainte de sosirea lui Feridun, trebuia

ca între ora plecării mele şi cea a venirii lui să existe un interval de timp relativ lung. Iar aceasta însemna să plec din casa familiei Keskin destul de devreme. Nu puteam face aşa ceva. Nu puteam pleca târziu. Nu puteam pleca sub nici o formă devreme.

         Stăteam în fotoliu fără să mă ridic, ca o corabie eşuată, ca un morman de neputinţă şi ruşine. Mă străduiam s-o privesc în ochi pe Füsun, ca să mă simt ceva mai bine. Când mintea

mea sesiza indubitabil, într-o clipă de limpezime, că nu mă, puteam ridica şi pleca şi că nici peste puţin timp n-aveam să fiu în stare să plec, aşa cum crezusem, găseam un alt pretext

pentru a-mi justifica inerția.

         10. ,,Să-l aştept pe Feridun, ca să discut cu el cutare problemă din scenariu“, îmi spuneam eu. Am încercat acest lucru de câteva ori, străduindu-mă să stau de vorbă cu el după ce s-a întors acasă.

         - Am aflat că ar exista o modalitate de a primi mai repede răspuns de la Comitetul de Cenzură, Feridun. Ai auzit şi tu? am spus eu odată.

         Deşi n-am rostit chiar această frază, am spus ceva asemănător, iar la masa la care obişnuiam să stăm s-a aşternut o tăcere ca de gheaţă.

         - La cafeneaua lui Panayot s-a desfăşurat reuniunea celor de la Casa de filme Erler, a spus Feridun.

         Apoi a sărutat-o pe Füsun ca bărbaţii din filmele americane care, odată reveniți de la serviciu, îşi sărută .soţiile cu un gest pe jumătate sincer, pe jumătate mecanic. Uneori îmi dădeam seama, după felul în care-1 îmbrăţişa Füsun, că sărutãrile acelea erau autentice şi mă simţeam nespus de deprimat.

         În cele mai multe dintre seri, Feridun zăbovea prin cafenele cu feluriţi scriitori, proiectanți, muncitori de pe platouri ori cameramani, se ducea la întâlniri care aveau loc la ei acasă şi ĭmpărtăşea o intensă viaţă comunitară cu oamenii aceia clevetitori, gălăgioşi, agitați care, în cea mai mare parte, erau certați între ei din totul soiul de motive. Feridun acorda o importanţă nemăsurată ciondănelilor şi reveriilor acelor inşi, cu care lua mereu masa şi se distra, şi era lesne afectat de disperările prietenilor săi cineaşti, aşa cum lesne se simțea

satisfăcut şi de bucuriile lor trecătoare. Când observam asemenea lucruri, în serile în care mă duceam pe la el, ajungeam la concluzia că-mi facusem degeaba sânge rău la gândul că Füsun nu putuse ieşi în lume cu soţul ei ori că nu se dusese cu el la cine ştie ce petrecere. De fapt, în serile în care nu mă duceam eu pe acolo, adică o dată sau de două ori pe săptămână, Füsun se gătea cu vreuna dintre cămăşile ei la modă, îşi punea una sau alta dintre broşele cu fluturi pe

care i le cumpărasem eu, se ducea cu Feridun în Beyoglu şi întârzia cu orele prin câte-un local precum Pelurul sau Cortina. Mai apoi aflam de la el în detaliu ce făcuseră în seara cu pricina.

         Şi Feridun, şi eu, şi tanti Nesibe - cu toţii ştiam că Füsun îşi dorea să fie implicată mai repede într-un film, fie el bun sau prost. Pe de altă parte, ne dădeam seama că n-ar fi fost

nimerit să discutăm asemenea subiecte în faţa lui Tarik Bey. Tarik Bey era, discret, „de partea noastră“, dar nu trebuia să-l confruntăm cu astfel de lucruri. Cu toate acestea, îmi doream să ştie că susţineam afacerile lui Feridun. Abia la un an de la înfiinţarea S.A. Lămâia Film, am reuşit să aflu de la Feridun că socrul său era la curent cu sprijinul pe care i-l acordam lui.

         De-a lungul anului care a urmat acestui eveniment am legat cu Feridun o prietenie de afaceri, ba chiar o prietenie personală, fără nici o legătură cu familia Keskin. Feridun era un om care preţuia prietenia, rational şi, totodată, foarte sincer. Ne vedeam din când în când la biroul lui de la Lămâia Film şi discutam despre scenariu, despre necazurile pe care ni le pricinuia Comitetul de Cenzură, despre posibilii candidaţi la rolul masculin principal, care ar fi urmat să joace alături de Füsun.

         Existau deja doi actori foarte renumiți şi arătoşi care afirmau că erau gata să joace în filmul de artă al lui Feridun, dar amândoi îi priveam cu îndoială. Uman vorbind, nu aveam

nici un fel de încredere în fustangiii aceia buni de gură care omorau popi bizantini ori doborau patruzeci de tâlhari dintr-o lovitură prin filmele istorice, deoarece ştiam că urmau s-o

agaţe imediat pe Füsun. Un talent profesional însemnat al acestor actori răsfăţaţi, cu mustăţi negre, era să facă declaraţii ambigue, care sugerau că se culcaseră fără probleme cu

actriţele care le erau partenere în filme, chiar şi cu staruri care nu împliníseră încă optsprezece ani. Titlurile de gazetă de genul „sărutările