din film erau reale“ sau „dragostea interzisă care a-nmugurit pe platou“ reprezentau un aspect esenţial al afacerii cinematografice, atât pentru că le făcea celebre pe vedetele de film, cât şi pentru că atrăgea mulțimile în sălile de cinema; dar eu şi Feridun voiam s-o ţinem pe Füsun departe de asemenea mizerii. Când luam o astfel de decizie comună, menită s-o protejeze pe Füsun, ceream ca bugetul Lămâii Film să fie alimentat cu ceva mai mulţi bani de la Satsat, având în vedere şi sumele pe care urma să le

piardă Feridun.

         Pe vremea aceea eram nespus de îngrijorat şi de comportamentul lui Füsun. Când m-am dus într-o seară la casa din Çukurcuma, tanti Nesibe mi-a spus, de parcă şi-ar fi cerut scuze, că Füsun ieşise şi ea în Beyoglu, însoţindu-1 pe Feridun. Am stat şi m-am uitat la televizor cu Tarik Bey şi cu tanti Nesibe, ascunzându-mi sentimentele şi înăbuşindu-mi tristeţea. La două săptămâni după aceea, când am constatat, venind într-o seară pe acolo, că Füsun ieşise din nou cu soţul ei, l-am invitat pe Feridun la prânz şi i-am explicat că n-ar fi fost bine pentru filmul nostru de artă ca Füsun să aibă prea mult de-a face cu şleahta aceea de cineaşti bețivi. Feridun trebuia să-i ceară să rămână seara acasă, sub pretextul că urma să vin eu pe la ei. I-am explicat pe larg lui Feridun că era mai bine să procedeze astfel, atât pentru familie, cât şi

pentru filmul pe care urma să-l realizăm.

         Mă îngrijora nespus şi faptul că avertismentele mele nu erau ascultate în suficientă măsură. Într~una dintre seri, când iar nu i-am găsit acasă, mi-am dat seama că Feridun şi

Füsun continuau să se ducă pe la Pelurul şi prin alte localuri asemănătoare, deşi nu la fel de des ca înainte. Şi în seara aceea am rămas cu tanti Nesibe şi cu Tarik Bey, uitându-mă la televizor în tăcere. Le-am ţinut tovărăşie până după ora două noaptea, când s-au întors acasă Feridun şi Füsun, de parcă aş fi uitat cât era ceasul, şi le-am povestit cum era America, unde studiasem ani de zile: americanii erau foarte muncitori şi, în acelaşi timp, foarte naivi şi foarte cumsecade; seara se culcau devreme; până şi copiii celor mai avuţi dintre ei obişnuiau să distribuie dimineaţa ziare sau lapte, constrånși de taţii lor. M-au ascultat zâmbind, de parcă ar fi fost vorba de o glumă, dar cu interes. Apoi Tarik Bey m-a întrebat un lucru care-i trezea o curiozitate deosebită : în filmele americane telefoanele sunau cu totul altfel decât la noi. Toate telefoanele din America sunau astfel, sau doar telefoanele din filme?

         M-am fâstâcit o clipă şi mi-am dat seama că uitasem cum sunau telefoanele din America. Iar faptul acesta mi-a dat sentimentul, atunci, cu mult dupã miezul nopţii, că lăsasem în urmă tinereţea şi că pierdusem sentimentul de libertate pe care-l trăisem cândva în America. Tarik Bey a imitat telefoanele din filmele americane. Mai mult, când era vorba

de un film poliţist, sunetul telefonului devenea şi mai brutal. L-a imitat şi pe acesta din urmă. Era trecut de două noaptea şi râdeam cu toţii, bând ceai şi fumând.

         Nu pot să spun nici măcar astăzi dacă rămăsesem până la ora aceea pentru a o determina pe Füsun să nu mai iasă în serile în care mă duceam eu pe acolo sau pentru că aş fi fost nespus de nefericit dacă n-aş fi văzut-o în seara aceea. Dar după ce am abordat încă o dată, plin de gravitate, acest subiect în faţa lui Feridun, după ce i-am spus insistent că se cuvenea s-o protejăm împreună pe Füsun de adunătura aceea de cineaşti beţivi, Füsun şi Feridun n-au mai ieşit împreună în serile în care veneam eu în vizită.

         În zilele acelea, eu şi Feridun am început să ne gândim pentru prima oară că am fi putut realiza un film comercial, care să susţină filmul de artă în care urma să joace Füsun. Este  posibil ca şi acest proiect, la care n-ar fi urmat să participe, s-o fi determinat pe Füsun să rămână acasă serile. Ca să se răzbune, a început să urce uneori la etaj şi să se culce înainte de-a pleca eu. Deduceam de aici că era supărată pe mine. Nu-şi pierdea însă niciodată speranţa de-a deveni vedetă de cinema, iar la următoarea mea venire se purta cu și mai multă căldură decât de obicei, mă-ntreba, de pildă, pe nepusă masă ce făcea mama sau îmi punea, din proprie iniţiativă, încă o lingură de pilaf în farfurie, aşa încât nici eu nu mã-nduram să mă ridic şi să plec.

         Prietenia mea cu Feridun, care progresa necontenit, nu mă împiedica deloc să cad pradă crizelor pricinuite de neputinţa de-a mă urni din loc, seara, înainte de ivirea lui. De îndată ce intra el în casă, mă simţeam ,,în plus”. Nu aparţineam lumii pe care o vedeam, dar părea că-mi doream cu încăpăţânare să-i aparţin, aşa cum se-ntâmplă în vise. Nu pot să uit grimasa care i s-a aşternut pe chip când, ajuns acasă la o oră foarte târzie (nu mă mai uitam la ceas, de ruşine), în luna martie a anului 1977, într-una dintre serile acelea în care la ştirile de la închiderea emisiei se vorbea de reuniuni politice, cafenele atacate cu bombe şi politicieni din opozitie ciuruiți de gloanţe, a văzut că încă mă mai aflam acolo. Faţa lui lăsa să se-ntrevadă privirea întristată a unui om de treabă, care suferea sincer pentru mine, dar şi expresia aceea ingenuă, senină, optimistă şi plină de bunătate, de persoană care lua totul ca pe ceva firesc şi care-l transforma într-o enigmă pentru mine.

         După lovitura de stat militară din 12 septembrie 1980, răstimpul în care sufeream pentru că nu mă puteam clinti din loc a ajuns să fie limitat, căci s-au instituit restricţiile de circulaţie, ce intrau în vigoare de la ora zece seara. Calvarul meu nu s-a sfârşit însă odată cu legea marţială - părea că nu făcuse decât să se intensifice, căci era comprimat într-un interval de timp foarte limitat. În serile aflate sub spectrul restricţiei