de circulaţie, neputinţa mea de a mă ridica şi de-a pleca se agrava treptat după ora nouă treizeci şi, în ciuda faptului că-mi spuneam clipă de clipă, cu îndârjire şi obídå, „acum mă ridic !“, tot nu puteam s-o fac. Cum timpul, din ce în ce mai limitat, nu-mi lăsa nici o clipă de răgaz, neliniştea care mă stăpânea devenea de neîndurat către ora zece fără douăzeci.

         Când, în cele din urmă, mă năpusteam în stradă şi apoi in Chevrolet, atât eu, cât Çetin ne întrebam îngrijoraţi dacă aveam să ajungem acasă inainte de ora la care intra-n vigoare

interdicţia; de fiecare dată, întârziam trei-patru minute. În primele minute de după ora zece (mai apoi, ora iniţială a fost prelungită până la unsprezece), militarii nu opreau niciodatå

maşinile care treceau în mare viteză pe bulevarde. Pe drumul de întoarcere, vedeam în piaţa Taksim, în Harbiye în Dolmabahçe accidente produse de maşinile care goneau nebuneşte înainte de instituirea restricțíei, aşa incât cobora din maşină şi ne uitam la şoferii care se bumbãceau. Îmi amintesc că am văzut odată, în spatele Palatului Dolmabahçe o maşină particulară marca Plymouth, învăluită în nori de fum albăstrui, din care ieşea un domn beat, însoţit de un câine. Cu un alt prilej, am văzut, în Taksim, un taxi înconjurat de aburi, ca hamamul din Şagaloglu, al cărui radiator se fisurase în urma unei ciocniri frontale. Eram speriați de intunericul înfiorător care domnea pe străzi, de pustietatea bulevardelor cufundate în semiîntuneric. Îmi aduc aminte că, într-o noapte, în timp ce beam un ultim pahar cu rachiu

înainte de a mă culca, după ce ajunsesem acasă, m-am rugat fierbinte să revin la o viaţă normală. Dar nici măcar acum, după ani de zile, nu-mi dau seama dacă-mi doream cu adevărat să mă eliberez de dragostea, de obsesia mea pentru Füsun.

         Orice vorbă bună rostită înainte de plecare, câteva cuvinte plăcute, optimiste, chiar dacă nedesluşite, pronunţate de Füsun sau de cei din casă cu privire la mine îmi trezeau noi

speranţe, mă făceau să simt, preţ de o clipă, că aş fi putut-o redobândi pe Füsun, că vizitele mele nu erau zadarnice şi, astfel, izbuteam să mă ridic şi să plec fără prea mari sforţări.

         Cele câteva cuvinte amabile pe care mi le adresa Füsun când eram la masă, în cel mai neaşteptat moment cu putinţă, ca, de pildă, ,,se pare că ai fost la frizer, te-a tuns cam mult,

dar îţi stă bine“ (16 martie 1977), sau pe care i le adresa mamei ei referindu-se, afectuoasă, la mine - ,,Îi plac chiftelele de parcă-ar fi un băieţel, nu-i aşa?“ (17 februarie 1980) -, sau pe care avea să mi le adreseze la un an după aceea, de cum am intrat în casă, într-o seară cu ninsoare - „Nu ne-am așezat la masă pentru că te aşteptam pe tine, Kemal, ne-am spus că sperăm să vii“ - mă făceau atât de fericit încât, indiferent de sentimentele întunecate care m-ar fi putut

încerca la venirea acolo, de semnele nefaste pe care le-aş fi priceput în timp ce mă uitam la televizor, mă ridicam, când venea vremea, cu hotărâre, îmi luam, dintr-o mişcare, paltonul

atârnat în micul cuier de lângă uşă şi plecam neîntârziat. Faptul că mă-ndreptam spre uşă de la bun început şi mă îmbrăcam cu paltonul, pentru ca apoi să spun „eu plec, cu voia dumneavoastră“, îmi înlesnea mult ieşirea din casă. Când plecam devreme, mă simţeam bine la întoarcere, în maşina condusă de Çetin Efendi, şi nu mă mai gândeam la Füsun, ci la treburile pe care le aveam de rezolvat a doua zi.

         Când mă duceam din nou la cină, la două-trei zile după toată această tevatură, îmi dădeam seama, de cum intram pe uşă şi-o vedeam pe Füsun, că eram atras acolo de două

Lucruri:

         1. Dacă eram departe de Füsun, lumea mă tulbura, asemenea unui puzzle ale cărui piese sunt vraişte. Când o vedeam pe ea, simţeam într-o clipă că piesele puzzle-ului se aflau la locul lor şi mă relaxam, aducându-mi aminte că lumea era un loc frumos, plin de noimă.

         2. Ori de câte ori intram seara în casa lor şi dădeam ochii cu ea, aveam un sentiment de triumf: izbutisem să mă duc acolo şi în seara aceea, în ciuda tuturor semnelor deznădăjduitoare şi umilitoare, în ciuda a tot şi a toate. De cele mai multe ori zăream aceeaşi sclipire de fericire şi-n ochii lui Füsun. Sau, cel puţin, aşa credeam - simţeam că încăpăţânarea şi hotărârea mea o impresionau şi eram convins de farmecul vieţii pe care o duceam.

 

 

58

 

 

Tombola

 

 

 

         Mi-am petrecut noaptea de Anul Nou, la răscrucea dintre anii 1976 şi 1977, în casa familiei Keskin, jucând loto. Pesemne că mi-am amintit acest lucru pentru că am vorbit ceva mai devreme de „farmecul vieţii pe care o duceam“. Dar faptul că mă dusesem să-mi petrec Revelionul la familia Keskin era important şi pentru că indica schimbarea de netăgăduit care

se petrecuse în viaţa mea. Mă despărţisem de Sibel, fusesem nevoit să mă îndepărtez de cercul meu de prieteni, renunţasem la foarte multe dintre deprinderile mele prin faptul că mă duceam de patru-cinci ori pe săptămână la familia Keskin, dar până la Revelionul acela încercasem mereu să mă conving singur şi, totodată, să-i conving pe cei apropiaţi că duceam aceeaşi viaţă de pe vremuri sau că aş fi putut reveni oricând la ea.

         Aflam veşti despre cunoscuții cu care încetasem să mă mai văd, din dorinţa de a păstra distanţa faţă de Sibel, de a nu răni sentimentele nimănui cu amintiri neplăcute şi de a mă cruţa de neplăcerea de a oferi explicaţii cu privire la motivele pentru care nu mã arătăm în lume, de la Zaim. Mă vedeam cu el la Foaierul, la Garajul sau la vreun alt restaurant deschis de curând, frecventat de lumea bună, şi stăteam de vorbă îndelung, cu plăcere, despre cine, ce mai făcuse și despre viaţă, ca doi prieteni serioși care discută intens despre afaceri.

         Zaim nu mai eram mulţumit de Ayşe, tânăra lui iubită, de vârsta lui Füsun. Îmi spunea că era mult prea copilăroasă, că nu-i putea împărtăşi necazurile şi neliniştile, că nu