armoniza defel cu grupul nostru şi insista, răspunzând întrebărilor mele, că nu avea o altã iubită şi nici pe altcineva în vedere. Îmi dădeam seama, din relatările lui, că nu depăşiseră faza sărutului, că fata era grijulie şi prudentă şi că avea să se protejeze, atâta vreme cât nu era sigură de el.

         - De ce râzi? m-a întrebat Zaim, în timp ce discutam despre toate aceste lucruri.

         - Nu râd.

         - Ba râzi! a spus Zaim. Dar nu-mi pasă. Să-ţi spun ceva care o să te facă să râzi şi mai tare. Nurcihan şi Mehmet se văd aproape şapte zile din şapte şi colíndă din restaurant în

restaurant, din club în club. Mehmet o duce pe Nurcihan la cazinourí, ca să asculte cântece de pe vremuri şi orchestre care interpretează muzică turcească veche. Descoperă amândoi cântăreţi de şaptezeci-optzeci de ani, care cântau cândva la radio, şi se împrietenesc cu ei.

         - Nu mai spune, măi! Nu ştiam că Nurcihan e atât de pasionată...

         - A apucat-o şi pe ea pasiunea, dupã ce s-a-ndrăgostit de Mehmet. De fapt, Mehmet nu ştie nici el foarte bine cântecele astea vechi. Le-nvaţă şi el acum, ca s-o impresioneze pe ea.

Umblă amândoi pe la anticari şi cumpără cărţi, se duc la piața de vechituri şi cumpără discuri vechi... Seara se duc la Maksim şi la cazinoul din Bebek, s-o asculte pe Müzeyyen Senar... Dar nu ascultă împreună discurile.

         - Cum adică?

         - Ies în fiecare seară şi se duc la cazinouri, a spus Zaim, precaut. Dar nu stau singuri, undeva, să facă dragoste.

         - De unde ştii?

         - Unde să se vadã?! a spus Zaim. Mehmet locuieşte tot un maică-sa şi cu taică-sãu.

         - Avea o locuinţă prin spate pe la Maçka, unde se ducea cu Femeile...

         - M-a dus şi pe mine acolo, să bem whisky, a spus Zaim. E o garsonieră tipică. Dacă e deşteaptă, Nurcihan n-o să calce cu siguranţă prin locul ăla mizerabil, iar dacă o s-o facă, o să-şi dea seama că Mehmet n-o să se însoare cu ea tocmai din cauza asta. Până şi eu m-am simţit ciudat acolo: vecinii se uitau pe gaura cheii, întrebându-se dacă bărbatul adusese iar o prostituată în seara aceea.

         - Bine, dar ce poate să facă Mehmet? Crezi că e uşor să găseşti un apartament de închiriat în oraşul ăsta, când eşti holtei?

         - Să se ducă la Hilton, a spus Zaim. Sau să-şi cumpere un apartament într-un cartier cumsecade.

         - Mehmet e fascinat de viaţa de familie, alături de părinţii lui.

         - Şi tu eşti, a spus Zaim. Am să-ţi spun ceva ca între prieteni, dar să nu te superi.

         - N-am să mă supăr.

         - Dacă, în loc să vă întâlniţi pe furiş, de parcă aţi fi făcut ceva interzis, ai fi dus-o pe Sibel la Compasiunea, unde ai dus-o pe Füsun, crede-mă că azi aţi fĭ tot împreună.

         - Sibel ţi-a spus asta?

         - Nu, dragul meu, Sibel nu discută cu nimeni asemenea lucruri, a spus Zaim. Nu-ţi face griji.

         Am tăcut puţin amândoi. Faptul că bârfa agreabilă în care eram cufundaţí ajunsese deodată la problemele mele, că se vorbea despre ceea ce mi se-ntâmplase ca despre o

catastrofă mă făcuse să-mi piară cheful. Băgând de seamă acest lucru, Zaim mi-a povestit că Mehmet, Nurcihan, Tayfun şi Faruk Şoarecele se întâlniseră intr-o seară, la o oră târzie, într-un local din Beyoglu unde se servea ciorbă de burtă. Apoi se duseseră cu toţii, în două maşini, să se plimbe la Bosfor. Într-o altă seară, în timp ce stătea cu Ayşe în maşină la Emirgân, bând ceai şi ascultând muzică, se întâlniseră cu Hilmi Bastardul şi cu ceilalţi, se cuplaseră cu ei şi se duseseră, cu patru maşini, mai întâi la Parizianul, care se deschisese de curând în Bebek, iar apoi la clubul de noapte Lalezar, unde cânta formaţia Frunze Argintii.

         În timp ce ascultam detaliile legate de aceste petreceri, pe care Zaim mi le povestea exagerând într-o oarecare măsură, pentru a mă îmboldi şi a mă ademeni din nou către viaţa pe

care o duceam pe vremuri, dar şi fascinat, oarecum, de plăcerile acelor nopţi, nu mă gândeam prea mult la ele, dar mai apoi, când mă aflam, seara, în casa familiei Keskin, mă surprindeam visând la ele. Să nu se creadă însă că mă simţeam distrus pentru că nu mai puteam continua cu

minunatele distracții de pe vremuri, alături de vechii mei prieteni. Doar că uneori, în timp ce stăteam la masa familiei Keskin, aveam sentimentul că nu mai exista nimic pe lume, sau că, de-ar fi fost să fie, noi ne aflam foarte departe de acele lucruri - atât şi nimic mai mult.

         De un asemenea simţământ trebuie să fi fost cuprins în prima noapte a anului 1977, deoarece îmi aduc aminte că, taman în toiul petrecerii, am încercat să-mi imaginez ce

anume făceau în clipele acelea Zaim, Sibel, Mehmet, Tayfun, Faruk Şoarecele şi ceilalţi prieteni ai mei. (Zaim instalase sobe electrice în casa de vară, îl trimisese pe portar să facă

focul în şemineu şi dădea o petrecere cu mulţi invitaţi, „pentru toată lumea“.)

         - Kemal, uite, a ieşit numărul douăzeci şi şapte, e la tine! a spus Füsun.

         Văzând că nu eram atent la joc, a pus cu mâna ei o boabă de fasole pe cartonul meu de loto, acoperind numărul douăzeci şi şapte, a zâmbit, mi-a spus ,,nu mai visa !“ şi m-a privit o

clipă în ochi cercetător, cu nelinişte, ba chiar cu afecţiune.

         Desigur că frecventam casa familiei Keskin pentru a mă bucura de genul acesta de interes din partea lui Füsun. Eram nespus de fericit. Dar nu dobândisem cu uşurinţă acea

fericire. Pentru ca mama şi fratele meu să nu se supere şi pentru a le ascunde faptul că urma să-mi petrec noaptea de Anul Nou la familia Keskin luasem mai întâi masa acasă, cu

ei. Mai apoi, când băieţii lui Osman - nepoţii mei- spuseseră „haide, bunico, să începem tombola !“, jucasem cu ei şi o partidă de loto. Îmi amintesc că, în timpul tombolei, pe care

o jucam întotdeauna împreună, în familie, privirile mele s-au întâlnit cu cele ale lui Berrin, iar ea a înălţat din sprâncene, de parcă ar fi spus „sper că e