- Nu-i nimic, ne distrăm şi noi! îi şoptisem eu.

         Mai apoi, înainte de a ieşi din casă într-un suflet, pretextând că trebuia să mă duc la petrecerea dată de Zaim, am întâlnit din nou privirea vigilentă a lui Berrin, dar nu i-am

răspuns.

         În vreme ce ne-ndreptam în viteză spre familia Keskin, cu maşina condusă de Çetin, eram neliniştit, dar şi fericit. Mă aşteptau, cu siguranţă, la cină. Eu deschisesem primul

discuţia pe această temă, spunându-i lui tanti Nesibe că voiam să-mi petrec noaptea de Anul Nou cu ei, după care o mai asigurasem o dată, când eram singuri în uşă, că aveam să mă duc negreşit acolo. Aceasta însemna: „Rugămintea mea este ca Füsun să nu iasă cu soţul ei in noaptea aceea, pentru a se duce la vreo petrecere cu prietenii“ Pentru că tanti Nesibe socotea foarte ruşinos faptul că Füsun ieşea în serile în care mă duceam eu pe la ei, câtă vreme cu

susţineam cu atâta bunăvoinţă fanteziile cinematografice ale familiei şi mă simţeam atât de apropiat de ea - i se părea o purtare copilărească. Tanti Nesibe spusese că găsea ,,infantil"

şi gestul lui Feridun de a ieşi în serile în care mă duceam eu pe acolo. Dar pentru că de el nu se plângea nimeni, era vorba de o copilărie pe care toată lumea o trecea cu vederea, fără a

crâcni ; de fapt, nu vorbea uneori tanti Nesibe despre Feridun, când acesta nu era de faţă, numindu-l „copilul“'?

         Înainte de a pleca de acasă, luasem cu mine o parte din darurile pe care le pregătea întotdeauna mama pentru cel care urmau să câştige la loto. De cum am intrat în clădirea

unde locuia familia Keskin şi am pătruns în casă, urcând scările în fugă, am scos darurile mamei din sacoşa de plastic - desigur, după ce am încercat, ca întotdeauna, fericirea de-a întâlni o clipă privirea lui Füsun - şi le-am înşirat pe marginea mesei la care mâncam, spunând vesel „pentru cel care câştigă la loto !“. Tanti Nesibe pregătise şi ea tot soiul de daruri mărunte, cu gândul la joc, aşa cum făcea şi mama încă de pe vremea copilăriei noastre, la fiecare început de an. Am amestecat darurile lui tanti Nesibe cu cele ale mamei. Am fost atât de fericiţi în noaptea aceea, încât obiceiul de-a juca loto de Revelion şi de-a pune la un loc darurile aduse de mine cu cele pregătite de tanti Nesibe a devenit, în anii următori, o deprindere asociată în mod obligatoriu cu acea noapte.

         Expun aici jocul de loto pe care l-am folosit cu prilejul celor opt Revelioane petrecute în casa lui Füsun... Mama ne-a amuzat şi ea - mai întâi pe mine, pe fratele şi pe verii mei, iar apoi, în anii care au urmat, pe nepoții mei - cu un joc de loto de acelaşi gen, folosit vreme de patruzeci de ani, de la sfârşitul anilor 1950 până la sfârşitul anilor 1990, în serile de Anul Nou. La sfârşitul nopţii de Revelion, când se sfârşea jocul şi erau împărţite darurile, iar copiii şi vecinii începeau să caşte şi să picotească, tanti Nesibe strângea grijulie jocul, întocmai ca mama, număra piesele de lemn marcate cu cifre (90 la număr) ce fuseseră extrase, unul câte

unul, din săculeţul de catifea, aranja cartoanele cu numere unul peste altul şi le lega cu o panglică, aşeza boabele de fasole pe care obişnuiam să le folosim pentru a marca, pe cartoane, numerele extrase din săculeţ în punga în care stăteau de obicei şi punea totul la păstrare într-un loc ferit, până la viitoarea noapte de Revelion.

         Acum, peste ani, când mă străduiesc să le zugrăvesc celorlalţi dragostea pe care-am trăit-o, înfăţişându-le totul rând pe rând, cu toată sinceritatea de care sunt în stare, îmi dau seama că jocul de loto a marcat profund spiritul acelor ani magici şi ciudaţi. Loto, un joc napolitan practicat de familiile de italieni când se reuneau în serile de Crăciun, se răspândise la Istanbul, asemenea foarte multor ceremonii şi obiceiuri de Anul Nou, după reforma calendarului, realizată pe vremea lui Atatürk, fiind împrumutat de la familiile levantine şi italiene, şi devenise, în scurtă vreme, indisolubil legat de petrecerile de Revelion organizate în casele particulare. În anii 1980, ziarele le dăruiau cititorilor, înainte de Anul Nou, jocuri de loto din carton ieftin, cu jetoane de plastic. În anii aceia, pe străzile oraşului apăruseră mii de

vânzători de lozuri, cu pungi negre în mâini, care le ofereau fericiţilor câştigători ţigări sau Whisky american de contrabandă. Vânzătorii de lozuri le luau, de fapt, banii cetăţenilor, gata oricând să-şi încerce norocul, cu un joc ce ar putea fi numit „mini loto“ şi cu pungi măsluite. Cuvântul tombala, în sensul de „tragere la sorţi şi joc al sorţii“, intrase în limba turcă chiar pe vremea când obişnuiam să mă duc, de patru-cinci ori pe săptămână, la familia lui Füsun.

         Am să trec acum în revistă, cu emoţia unui muzeograf veritabil şi cu entuziasmul de a-mi putea depăna povestea sub forma unei poveşti a obiectelor, câteva mostre reprezentative

pentru darurile pe care obişnuiau să le pregătească mama şi tanti Nesibe, cu gândul la câştigătorii partidelor de loto din nopţile de Revelion.

         Tanti Nesibe punea neapărat, an de an, printre darurile de la loto, o batistă de fetiţă sau de copil, şi la fel proceda şi mama. Oare aceasta să fi vrut să spună că „obiceiul de-a juca loto de Anul Nou este o fericire specifică fetiţelor, dar şi noi, maturii, suntem fericiţi ca nişte copii în acea noapte“? Când jucam loto acasă, în copilărie, şi se-ntâmpla ca vreun musafir mai în vârstă să se aleagă cu unul dintre darurile cumpărate pentru copii, acesta spunea negreşit ,,aaa, tocmai de aşa ceva aveam nevoie !“. După pronunţarea acestor cuvinte, tata şi prietenii lui îşi făceau semne nedefinite din ochi şi din sprâncene, aşa cum procedau şi când rosteau cuvinte cu dublu înţeles de faţă cu noi, copiii. Când vedeam aceste semne, mă simţeam stânjenit, intuind că cei mari jucau loto cu un soi de ironie pe care