înaintaşii noştri o numeau ,,zeflemea“. Peste ani de zile, în ploioasa noapte de Revelion a anului 1982, când mă aflam în casa familiei Keskin şi tocmai încheiasem prima linie de pe cartonul de loto, luând-o înaintea tuturor, aveam să strig, ca un copil, ,,bingo!“, iar tanti Nesibe avea să-mi spună ,,felicitări, Kemal Bey“ şi avea să-mi dăruiască această batistă. Când am primit batista, am spus şi eu „tocmai de o asemenea batistă aveam nevoie !“.

         - Este batista lui Füsun, de când era mică, mi-a răspuns tanti Nesibe cu toată seriozitatea.

         Mi-am dat seama atunci că în seara aceea, în casa familiei Keskin, jucasem loto fără nici un soi de „zeflemea“ şi ironie, cu toată ingenuitatea de care eram capabil, aidoma copiilor din vecini care participaseră la joc. Füsun, tanti Nesibe, ba chiar şi Tarik Bey aveau un vag aer de prefăcătorie, chiar dacă nu foarte evident, însă eu eram sincer până la capăt. Îi rog pe cititorii şi pe vizitatorii muzeului meu, care constată că acum povestesc evenimentele pe care le-a abătut asupra mea dragostea pentru Füsun cu o zeflemea care se apropie, pe alocuri, de ironie, să-şi aducă aminte că în timp ce trăiam acele momente, acele împrejurări eram pe deplin cinstit și întotdeauna inocent.

         Faptul că mama punea an de an printre darurile de la loto câţiva ciorapi de copil ne trezea sentimentul că acestea erau, de fapt, lucruri pe care se cuvenea să le iei cu tine,

acasă. Simţământul acesta diminua aspectul de dar al darului, însă ne pregătea să privim, chiar dacă pentru scurtă vreme, ciorapii, batistele, piuliţa din bucătărie în care pisam nuci sau vreun pieptene ieftin cumpărat de la prăvălia lui Alaaddin ca pe nişte lucruri mai valoroase decât erau ele în realitate. În schimb, în casa familiei Keskin, toată lumea, până şi copiii, se bucura la sfârsitul partidei de loto că se alesese cu jocul, nu cu ciorapul. Acum, după ani de zile, mă gândesc că acest lucru se datora faptului că, la ei, obiectele nu păreau să aparţină cuiva anume, ci întregii case şi întregii familii, dar aceasta nu era întru totul adevărat: simţeam în permanenţă că, la etajul de deasupra noastră, existau o cameră şi un dulap pe care Füsun le împărţea cu soţul ei, că acolo se aflau lucrurile ei personale; visam şi mă gândeam adeseori, cu amărăciune, la acea încăpere şi la obiectele din ea, la hainele lui Füsun. Dar în nopţile de Revelion jucam loto, aşa încât să nu mă mai gândesc, de fapt, la acest lucru. Uneori, în timp ce stăteam seara la masa familiei Keskin, simţeam, după două pahare de rachiu, că ne uitam la televizor ca să avem acelaşi sentiment al inocenţei (pe care-l aveam jucând loto).

         Când vâram repede în buzunar câte-un lucru aparţinând familiei Keskin (de pildă, una dintre lingurile acelea care urmau să se-nmulţească apreciabil peste ani şi care purtau încă mireasma mâinii lui Füsun), în timp ce jucam cu toţii loto sau ne uitam la televizor relaxaţi, într-o seară ca oricare alta, sentimentul de candoare copilărească pe care-1 purtam în suflet dispărea pentru o vreme, iar atunci simţeam un soi de libertate - îmi dădeam seama că mă puteam ridica şi puteam pleca de-acolo oricând voiam.

         În noaptea de Revelion a anului 1980, le-am adus, ca dar-surpriză pentru loto, paharul acesta vechi (o amintire de la bunicul meu, Ethem Kemal), din care băusem Whisky cu

Füsun la ultima noastră întâlnire, în ziua logodnei mele. deoarece, după 1979, obiceiul de-a strecura în buzunar şi de-a lua cu mine tot soiul de fleacuri din casa familiei Keskin, aducând în loc daruri cu mult mai preţioase şi mai scumpe, devenise un fapt de la sine înţeles şi trecut sub tăcere, întocmai ca dragostea mea faţă de Füsun, nimeni n-a văzut vreo ciudăţenie în faptul că, printre daruri mărunte precum creioane, ciorapi ori săpunuri, se strecurase şi paharul acesta scump, de felul celor care s-ar fi vândut la magazinul de antichităţi al lui Rafi Portakal. Ceea ce m-a rănit a fost faptul că Füsun n-a acordat nici o atenţie acestui obiect, care purta urmele celei mai triste zile a dragostei noastre, când l-a zãrit în mâna lui tanti Nesibe, după ce Tarik Bey câştigase jocul. Sau poate că şi-a amintit de el, dar a făcut pe neştiutoarea, pentru că era enervată de îndrazneala mea (Feridun petrecea şi el Revelionul acela cu noí)?

         În cei trei ani şi jumătate care au urmat, mi-aş fi dorit să rememorez fericirea cu care făcusem ultima oară dragoste cu Füsun ori de câte ori îl vedeam pe Tarik Bey luând paharul

acela în mână, ca să-şi soarbă rachiul, dar, aidoma unui copil care nu se poate gândi la un lucru interzis, îmi era, pe bună dreptate, imposibil să fac acest lucru, în ciuda tuturor

eforturilor, atâta vreme cât mã aflam la masa familiei Keskin, în tovărăşia lui Tarik Bey.

         Desigur că forţa lucrurilor şi, deopotrivă, amintirile tezaurizate în ele mai depind şi de capriciile imaginaţiei şi ale memoriei noastre. Aceste sãpunuri de Edirne din coş -

strugurii, gutuile, caisele şi căpşunile modelate din săpun - care altă dată nu mi-ar fi trezit nici un interes, ba chiar mi s-ar fi părut vulgare, îmi amintesc, pentru simplul motiv că erau oferite în dar la jocul de loto, de simţământul de pace şi fericire profundă pe care-l trăiam în nopţile de Revelion, de faptul că orele magice pe care le petreceam la masa familiei Keskin erau cele mai frumoase ore din viața mea şi, totodată, îmi evocă muzica lentă, umilã a existențelor noastre. Cred însă, cu sinceritate şi candoare, că simţămintele de genul acesta nu-mi sunt proprii doar mie şi că vizitatorii muzeului vor simţi şi ei la fel când se vor trezi, peste ani, în faţa aceloraşi obiecte.

         Pentru a vă oferi incă un exemplu în sprijinul convingerii mele, expun aici nişte bilete de Revelion emise în acei ani de Loteria Naţională. Intocmai ca mama, tanti Nesibe cumpăra

şi ea un bilet pentru marea extragere care urma să aibă loc în noaptea de 31 decembrie şi îl punea, an de an, printre cadourile oferite