- Ooo, să nu-ţi fie de deochi, da' ştiu că eşti norocos în seara asta!... Ia să vezi că ai să câştigi şi la loterie!

         Printr-o ciudată coincidenţă, la partidele de loto pe care le-am jucat la familia Keskin în nopţile de Revelion din perioada 1977-1984, Füsun a câştigat biletul de la Loteria Naţională de şase ori. Dar, tot prin aceeaşi ciudată coincidenţă, la nici una dintre extragerile Loteriei Naţionale, ale cărei rezultate erau anunţate ceva mai târziu în aceeaşi noapte, la radio şi televiziune, nu s-a ales cu vreun premiu ori cu cea mai modestă sumă posibilă, care să-i permită să recupereze banii cheltuiţi pe bilet.

         Atât la noi acasă, cât şi la masa familiei Keskin exista o vorbă de duh privitoare la jocurile de noroc, la soartă şi la viaţă, rostită în mod repetat, cu orice ocazie (mai cu seamă

când Tarik Bey juca cărţi cu oaspeţii). Aceasta era o modalitate de a-i tachina şi, totodată, de a-i consola pe cei care pierdeau la joc: „Pierzi la cărţi, aşadar câştigi în dragoste“

         Ameţit cum eram, am rostit şi eu, fără să stau prea mult pe gânduri, această cugetare, care era pe buzele tuturor, la Revelionul din 1982, după extragerea transmisă în direct la

televizor, la care participa şi primul notar al Ankarei, când Füsun iarăşi nu s-a ales cu nici un premiu:

         - Având în vedere faptul că ai pierdut la joc, doamnă Füsun, am spus eu, imitându-i pe rafinaţii eroi ai filmelor englezeşti pe care le urmăream la televizor, câştigi în dragoste!

         - Nu mă-ndoiesc deloc de asta, Kemal Bey! a spus Füsun fără şovăire, ca un personaj inteligent şi rafinat, demn de unele filme.

         Deoarece la sfârşitul anului 1981 credeam că depăşisem aproape jumătate dintre obstacolele care stăteau în calea dragostei noastre, m-am gândit la început la remarca ei ca

la o glumă bună, dar în dimineaţa următoare - în prima zi a anului 1982 -, în timp ce luam micul dejun cu mama, după ce mă trezisem bine din mahmureală, m-a cuprins spaima la

gândul că Füsun vorbise, de fapt, cu dublu înţeles: în mod evident, fericirea sugerată de cuvintele ,,a câştiga în dragoste“ nu însemna fericirea pe care urma s-o trăiască pe viitor

alături de mine, despărţindu-se de soţul ei, ci altceva; îmi dădeam seama de acest lucru după tonul ei sarcastíc.

         Mai apoi am ajuns la concluzia că gândeam aiurea dintr-un exces de fantezie. Desigur că ceea ce o împinsese pe Füsun (ca şi pe mine, de altfel) să rostească replica aceea banală, ambiguă, fusese binecunoscuta maximă care stabilea o relaţie între dragoste şi jocurile de noroc şi pe care toţi o repetau obsesiv. Jocurile de cărţi, extragerile Loteriei Naţionale, jocul

de loto, precum şi marile anunţuri pe care le dădeau publicităţii restaurantele şi alte locuri de divertisment transformau, treptat, noaptea dintre ani într-un interval de dezmăţ, în care oamenii nu făceau altceva decât să bea şi să joace cărţi, iar gazetele conservatoare precum Milli Gazete, Tercüman şi Hergün 1 publicau articole înverşunate pe această temă. Îmi

amintesc că şi mama era deranjată de faptul că unele familii musulmane înstărite din Şişli, din Nişantaşi, din Bebek obişnuiau să cumpere câte-o creangă de brad şi s-o împodobească de Anul Nou, aşa cum făceau creştinii din filme de Crăciun, ca şi de faptul că bulevardele erau decorate cu asemenea crengi şi, chiar dacă nu se referea la unele cunoştinţe care obişnuiau să-şi orneze brazi prin vorbe de genul „neam prost“ sau ,,necredincioşi“, tot le numea „fără minte“. Mama i-a spus odată la masă mezinului lui Osman, care se străduise să-şi pregătească un brad de Anul Nou:

         - De fapt, noi nu avem prea multe păduri, prea multă verdeaţă, aşa că să nu distrugem pădurile de brad!

         Unii dintre zecile de mii de vânzători care se revărsau pe străzile Istanbulului către Anul Nou, spre a vinde bilete la Loteria Naţională, se îmbrăcau în Moş Crăciun şi se duceau să colinde prin cartierele bogate. În luna decembrie a anului 1980, în timp ce alegeam, într-un fapt de seară, cadourile de loto pe care urma să le duc familiei lui Füsun, am văzut că vreo patru-cinci liceeni, băieţi şi fete, care se-ntorceau de la şcoală, îşi băteau joc de un Moş Crăciun care vindea bilete de loterie în faţa casei noastre, trăgându-1 de barba de bumbac

şi râzând. Când m-am apropiat, mi-am dat seama că vânzătorul costumat în Moş Crăciun era portarul blocului de vizavi: tinerii îl trăgeau de mustaţa de bumbac, umilindu-1, iar în timpul acesta Haydar Efendi privea drept înainte, tăcut, cu biletele de loterie în mână. La câţiva ani după aceea, când în cofetăria hotelului Marmara din Taksim, împodobită, de Anul Nou, cu un brad falnic, a explodat o bombă pusă de islamişti, s-a vădit destul de bine mânia pe care o resimţeau

1. „Gazeta naţională“, ,,Tălmaciul“, respectiv „Cotidianul“ (tr.).

conservatorii faţă de petrecerile de Revelion, însoţite de jocuri de noroc şi băutură. Imi aduc aminte că, şi la masa familiei Keskin, această bombă a fost socotită la fel de importantă ca dansatoarea care şi-a făcut apariţia la televiziunea de stat în noaptea Anului Nou. In 1981, când, în ciuda criticilor furioase formulate de gazetele conservatoare, am văzut-o la televizor pe renumita dansatoare din buric Sertap, noi, cei care ne aflam la masa familiei Keskin şi-o aşteptam curioşi, am rămas cu gura căscată, odată cu întreaga ţară. Conducătorii de la TRT o îmbrăcaseră pe Sertap, ce avea un corp agil şi frumos, cu atâtea rânduri de haine, greoaie şi

închise pe toate părţile, încât nu numai că nu i se mai vedeau buricul şi sânii, „renumite în întreaga lume“, dar nu mai rămâneau la vedere nici măcar picioarele.

         - Barem s-o fi înfăşurat pe fată în văl, măscărici ticăloşi ce sunteţi! a spus Tarik Bey.

         De fapt, Tarik Bey se înfuria rareori când se uita la televizor; oricât de mult ar fi băut, nu-şi pierdea niciodată cumpătul şi nu obișnuia să le arunce replici celor de pe ecran,

aşa cum făceam noi, ceilalţi.

         În unii