câştigat calendarul în noaptea de Revelion a anului 1981 şi, în anul acela, la insistențele mele, acesta a fost atârnat între bucătărie şi televizor; în zilele în care nu mă duceam eu acolo, nimeni nu se vădea interesat de filele lui. Pe fiecare dintre acestea găseai poezia zilei, însemnătatea istorică a datei respective, orele de rugăciune, un cadran de ceas pe care 1-ar fi putut desluşi până şi analfabeţií, diverse feluri de mâncare propuse pentru ziua respectivă, cu rețetele corespunzătoare, povestiri istorice, anecdote şi, de asemenea, câte-o vorbă de duh privitoare la viaţă.

         - Tanti Nesibe, iar aţi uitat să rupeţi filele calendarului! spuneam eu la sfârşitul serii.

         La ora aceea, ultimul program de televiziune se încheiase, soldaţii ridicaseră deja drapelul pe catarg, mãrşăluind prin fața noastră ca nişte răţoi, şi eram destul de aghesmuiţi.

         - A mai trecut o zi, spunea Tarik Bey. Slavă Domnului că nu flămânzim şi că avem un acoperiş deasupra capului: suntem cu burta plină, avem un cămin primitor... Ce altceva

îşi mai poate dori omul în viaţă!

         Nu ştiu de ce, cuvintele rostite de Tarik Bey la capătul serii îmi plăceau atât de mult, încât, deşi remarcam încă de la sosire că fila calendarului nu fusese încă desprinsă, îmi

amânam observația până la sfârşit.

         - Ba mai mult, suntem noi între noi, alături de cei pe care-i iubim, adăuga tanti Nesibe.

         De îndată ce spunea acest lucru, se-ntindea şi o săruta pe Füsun, iar dacă Füsun nu se afla lângă ea, o striga şi-i spunea „ia vino tu încoace, copila mea neastâmpărată, vino la mama să te sărute şi să te alinte niţel!“.

         Füsun îşi lua uneori un aer de fetiţă şi i se așeza în poală, iar tanti Nesibe o mângâia îndelung şi-o săruta pe braţe, pe gât, pe obraji. De-a lungul celor opt ani, mama şi fiica n-au

renunţat niciodată, oricare-ar fi fost relaţiile dintre ele, bune ori rele, la aceste ceremonialuri ale dragostei, care aveau o profundă înrâurire asupra mea. Füsun ştia foarte bine că, în timp ce râdeau, se adulmecau şi se sărutau, eram cu ochii ațintiți asupra lor, dar nu se uita deloc înspre mine. Mă simțeam, mai cu seamă bine când le contemplam fericirea, aşa încât mă ridicam şi plecam imediat, fără prea mari dificultăţi.

         Alteori, la vorbele „cei pe care-i iubim“, nu Füsun era cea care se aşeza în braţele mamei sale, ci Ali, băiatul vecinilor, care creştea treptat, era cel care se instala în braţele lui Füsun, iar Füsun îi spunea, după ce-l săruta şi-l dezmierda, ,,haide, du-te acum, căci părinţii tăi au să se supere mai apoi pe noi pentru că nu te lăsăm să pleci acasă“. Uneori, Füsun era nervoasă pentru că se certase în cursul dimineţii cu mama ei, aşa încât îi raspundea lui tanti Nesibe, când aceasta îi spunea „vino lângă mine, fata mea !“, prin ,,ei, mamă!“, Atunci, tanti Nesibe replica: ,,Haide, rupe măcar fila din calendar, ca nu cumva să uităm în ce zi suntem !“

         La vorbele acestea, Füsun se înveselea dintr-odată şi, dupä ce se ducea şi desprindea fila din calendarul Cunoaşterea, cu orele de rugăciunea, citea zâmbind, cu voce tare, poezia şi

meniul zilei, iar tanti Nesibe spunea ceva de genul ,,aaa, aşa e, ia să facem noi nişte compot cu stafide şi gutui, că n-am mai făcut de nu ştiu când !“, sau ,,da, au ieşit anghinarele, da' nu poţi face mâncare cu anghinarele alea mici cât pumnul“. Alteori lansa câte-o întrebare care mă nelinistea:

         - Dacă fac plăcintă cu spanac, mănâncí?

         Când nu părea să fi auzit întrebarea sau se afla într-una dintre serile lui melancolice, Tarik Bey nu răspundea, iar atunci Füsun începea să se uite la mine scrutător, fără să

scoată o vorbă. Ştiam că făcea acest lucru cu necruţare şi curiozitate, pentru că se gândea că n-aveam să-i pot spune lui tanti Nesibe ce trebuia să gătească, de parcă aş fi făcut parte, fără doar şi poate, din familia Keskin. Mă salvam din situaţia imposibilă în care mă aflam spunând:

         - Tanti Nesibe, lui Fusun îi place foarte mult plăcinta, așa că trebuie neapărat să faceţi!

         Uneori, Tarik Bey îi cerea fiicei sale să rupă fila din calendar şi, totodată, să-i citească evenimentele istorice importante care se petrecuseră în ziua aceea: „3 septembrie 1658. Astăzi a început asedierea fortăreţei Doppio de cãtre oastea otomană“, citea Füsun. Sau „26 august 1071. Astăzi li s-au deschis turcilor porţile Anatoliei, după bătălia decisivă de la Malazgirt“.

         - Hmmm! Ia dă-mi să văd! spune Tarik Bey. Doppio e scris greşit! Ia acum foaia şi citeşte-ne maxima zilei.

         - „Casa se află unde-ţi saturi pântecul şi unde-ţi stă inima“, a citit Füsun.

         În vreme ce citea toate acestea, veselă şi ironícă, ni s-au încrucişat privirile şi a devenit serioasă.

         Ne-am cufundat o clipă cu toţii în tăcere, de parcă am fi meditat la sensul profund al acestor cuvinte. Am trăit numeroase momente de tăcere magică şi mi-au venit în minte

foarte multe gânduri legate de chestiuni fundamentale, care nu m-ar fi asaltat în altă parte, precum cele legate de sensul vieţii, de dimensiunile existenţei noastre în lume, de motivele

pentru care trăim, în răstimpurile petrecute la masa familiei Keskin, când mă uitam la televizor, cu mintea aiurea, o priveam pe Füsun cu coada ochiului ori vorbeam cu Tarik

Bey, ba de una, ba de alta. Îmi plăceau acele clipe de linişte fermecată şi, pe măsură ce treceau lunile, anii, îmi dădeam seama că momentele acelea, care ne făceau să percepem

misterul vieţii, erau atât de profunde şi atât de aparte din pricina dragostei pe care i-o purtam lui Füsun, aşa încât puneam deoparte, grijuliu, tot ceea ce urma sã-mi aducă aminte de ele. Aşa am ajuns să iau în ziua aceea, sub pretextul de a o reciti, fila de calendar pe care o abandonase Füsun după ce o citise, izbutind s-o strecor mai apoi în buzunar, spre păstrare, când nu se uita nimeni la mine.

         Desigur că nu eram la fel de relaxat de fiecare dată. Nu