mine nenumărate obiecte din casa şi de la masa familiei Keskin, mai mari sau mai mici, mai însemnate sau mai puţin însemnate, dar am să istorisesc un fapt mărunt de la sfârşitul

Revelionului din 1982: cu puţin înainte de a ieşi din casă cu batista câştigată la loto, s-a apropiat de mine Ali, băiatul vecinilor, a cărui admiraţie pentru Füsun sporea pe zi ce trecea şi care şi-a luat un cu totul alt aer decât cel obişnuit, de copil neastâmpărat:

         - Kemal Bey, ştiţi, batista aia pe care ați câştigat-o adineaori la loto...

         - Da.

         - E batista lui Füsun de când era mică. Pot să mă mai uit o dată la ea?

         - Ali dragă, nu ştiu unde am pus-o.

         - Ştiu eu, a spus puştiul. Aţi pus-o în buzunarul ăsta, aici trebuie să fie!

         Aproape că era pe punctul de a-mi vârî mâna în buzunar. Am făcut un pas înapoi. Afară ploua torenţial, cu ropote, aşa încât toată lumea se adunase la fereastră şi nimeni nu

remarcase întrebarea băiatului.

         - Ali dragă, e foarte târziu, iar tu eşti încă aici, am spus eu. Mama şi tatăl tău au să se supere pe noi...

         - Mă duc, Kemal Bey. O să-mi daţi batista lui Füsun?

         - Nu, am şoptit eu, încruntând din sprâncene. Am nevoie de ea.

59

Cum să treci un scenariu de cenzură

         Obţinerea aprobării Comitetului de Cenzură, pentru ca Feridun să-şi poată turna filmul, ne dădea multe bătăi de cap. Ştiam din anii anteriori, din ştirile apărute în presă şi din istorisirile altora că toate filmele, autohtone ori străine, trecuseră de cenzură. Dar abia după fondarea companiei Lămâia Film mi-am dat seama că aceasta reprezenta o secvenţă importantă a afacerii cu filmul. Ziarele nu aduceau vorba despre deciziile Comitetului de Cenzură decât dacă un film căruia i se acorda mare importanţă în Occident şi care

devenea o ştire şi în Turcia era cu desăvârşire interzis. De pildă, filmul Lawrence al Arabiei a fost interzis integral deoarece conţinea injurii la adresa turcilor, iar Ultimul tango la Paris a fost transformat într-o peliculă „mai de artă şi mai plictisitoare“ decât originalul, prin eliminarea tuturor scenelor erotice.

         Hayati Visul Bey, care lucrase ani de zile la Comitetul de cenzură şi care se număra printre camarazii noştri de la barul Pelurul, unde venea mereu să ne viziteze la masă, ne-a spus într-o seară că, de fapt, credea mai mult decât europenii în libertatea de gândire şi în democraţie, dar că nu le permisese (şi nici nu avea să le permită) niciodată celor care voiau să ne ducă de nas nația, care era naivă şi plină de bune intenţii, să se folosească, în acest scop, de arta cinematografică turcească. Hayati Visul era, totodată, producător şi regizor şi afirma că acceptase să facă parte din Comitetul de Cenzură, asemenea foarte multora dintre cei care frecventau barul Pelurul, ,,ca să-i scoată din sărite pe ceilalţi“, după care-i făcea cu ochiul lui Füsun, aşa cum proceda de nenumărate ori când glumea. În gestul acesta stăruia atât aerul

șăgalnic al unui unchi care-i spune micuței sale nepoate ,,am glumit, draga mea“, cât şi o uşoară provocare. Hayati Visul știa că eram rudă de departe cu Füsun şi flirta uşor cu ea, la

un nivel pe care o persoană aflată în postura mea l-ar fi, putut socoti tolerabil. Îşi datora porecla celor de la Pelurul, pentru că, in timp ce vorbea de filmele pe care urma să le turneze pe viitor (colinda de la o masă la alta, fie flecărind mereu pe această temă, fie culegând bârfe), repeta necontenit cuvântul cu pricina. Ori de câte ori venea pe acolo, se aşeza la masa la care se afla Füsun, vorbea îndelung despre vreunul dintre proiectele lui cinematografice, privind-o în ochi, şi-i cerea, de fiecare dată, să-i spună „imediat şi din toată inima“ dacă-i plăcea sau nu subiectul, ,,fără nici un considerent comercial“.

         - E un subiect foarte frumos, spunea Füsun de fiecare dată.

         - Când am să turnez filmul, trebuie neapărat să acceptaţi să jucaţi în el, spunea Hayati Visul, tot de fiecare dată.

         Adopta apoi o expresie de om care face totul din instinct, ascultându-şi glasul inimii:

         - De fapt, eu sunt o persoană foarte realistă, adăuga el. Simțeam că atunci când mă privea, la răstimpuri, şi pe mine în ochi în timp ce ne aflam la masă, o făcea pentru că ştia că era ruşinos să vorbească ţintuind-o necontenit pe Füsun, aşa încât îi zâmbeam, străduindu-mă să fiu prietenos. Descopeream, alături de Füsun, că debutul lucrului la primul nostru film cerea timp.

         Potrivit lui Hayati Visul, cinematografia din Turcia era, de fapt, liberă, cu excepţia momentelor când se înregistrau comentarii neplăcute la adresa islamului, a lui Atatürk, a

armatei turce, a teologilor, a preşedintelui, a kurzilor, a armenilor, a evreilor şi a grecilor, precum şi cu excepţia scenelor de dragoste fără perdea. El ştia însă că lucrul acesta nu era adevărat, iar uneori chiar o spunea, râzând. Pentru că, de o jumătate de secol, membrii Comitetului de Cenzură se deprinseseră să interzică, apelând la tot soiul de justificări,

nu numai ceea ce dorea statul să interzică ori subiectele care-i indispuneau pe deţinătorii puterii, ci orice film care-l obseda pe ei ori pe care-l găseau percutant şi le făcea mare

plăcere să se folosească de puterea de care dispuneau la modul arbitrar, cu sinceră satisfacţie şi sincer umor, aşa cum se-ntâmpla în cazul lui Hayati Visul.

         Hayati Bey, care mai era şi o persoană pusă pe şagă, ne istorisea, făcându-ne şi pe noi să râdem, cu acea plăcere cu care vorbesc unii Vânători despre urşii prinşi de ei în capcană, despre felul în care obişnuiau să interzică filmele în anii petrecuți de el la Cenzură. De pildă, un film în care erau abordate la modul ironic aventurile unui paznic de fabrică fusese interzis pe motiv că ,,îi denigra pe paznicii turci“, un altul, care prezenta dragostea unei femei căsătorite, cu copii, pentru un alt bărbat, pentru că „aborda la modul ireverenţios instituţia maternităţîi“, iar un al treilea, care prezenta minunatele peripeții ale