unui copil fugit de la şcoală, pentru că ,,îi îndepărta pe copii de şcoală“. Cât despre noi, dacă ne plăcea filmul şi socoteam că era important să răzbatem până la neprihănitul spectator turc, trebuia să învăţăm să întretinem relaţii bune cu membrii Comitetului de Cenzură, dintre care unii se arătau din când pe la Pelurul şi care-i erau, cu toţii, prieteni apropiaţi. Îmi dădeam seama, după felul în care rostea aceste cuvinte, privindu-mă stăruitor în ochi, că voia s-o impresioneze pe Füsun.

         Pe de altă parte însă, nu ne puteam da seama în ce măsură puteam avea încredere în Hayati Bey pentru a obţine aprobarea Cenzurii. Aceasta pentru că primul film turnat de

Hayati Visul după ce-i expirase mandatul şi plecase de la cenzură fusese interzis, ,,dintr~un capriciu personal, din păcate“. Când venea vorba despre acest subiect, Hayati Bey ne enerva, căci pelicula respectivă, care implicase mari cheltuieli, fusese interzisă, în scopul ,,protejării instituţiei familiei, care este baza societăţii“, din cauza unei scene ce prezenta o cină în timpul căreia un cap de familie furios, care mai şi trăsese la măsea, urla la soţie şi la copii pe motiv

că salata nu avea oţet.

         Hayati Visul, care ne istorisea la Pelurul, cu aerul că fusese nedreptățit, că împrumutase cu deplină sinceritate acea scenă şi alte două scandaluri de familie ce iritaseră cenzura din chiar viaţa sa, se supărase, de fapt, cel mai tare pentru faptul că filmul fusese interzis de foştii lui colegi de la Comitetul de Cenzură. Dacă era adevărat ce se spunea, într-o noapte băuse cu ei până se făcuseră toţi criţă, iar apoi, către dimineaţă, ajunsese să se bumbăcească, pe o stradă

lăturalnicã, cu cel mai vechi prieten al lui de la Comitet, sub pretextul unei poveşti legate de o tânără. După aceea fuseseră săltaţi din mocirla de pe stradă de către poliţiştii de la secţia din Beyoglu, dar nu depuseseră plângere unul împotriva celuilalt şi, îndemnaţi şi de poliţişti, sfârşiseră prin a se săruta şi a se împăca. Pentru a-şi putea prezenta filmul în cinematografe şi a scăpa de faliment, Hayati Visul eliminase cu grijă toate scenele care înfăţişau neînţelegeri de familie şi care prejudiciau instituţia reprezentată de aceasta, iar pe peliculă nu mai rămăseseră, cu aprobarea Comitetului de Cenzură, decât câteva momente în care zdrahonul de frate mai mare îşi bătea fratele mai mic, la îndemnul mamei pioase.

         Hayati Visul ne explicase că cenzurarea şi tăierea scenelor socotite indezirabile de către stat ,,era, totuşi, bună, de fapt“, pentru că, în felul acesta, filmele cenzurate puteau rula în

cinematografe, iar dacă rămâneau inteligibile îşi puteau scoate banii. Cea mai mare catastrofă era interzicerea integrală a unui film. Spre a o preveni, statul, bine intenţionat, împărţise munca cenzurii în două faze, răspunzând astfel și propunerii formulate în acest sens de unii realizatori turci ageri la minte, între care eram mândru să mă număr, treptat, şi eu.

         Mai întâi, scenariul filmului era trimis la Comitetul de Cenzură şi se obținea acordul acestuia în privinţa subiectului şi a adecvării scenelor. Aşa cum se-ntâmpla în toate situaţiile

în care cetăţeanul primea „aprobarea“ statului pentru o activitate pe care urma s-o desfăşoare în Turcia, oricare-ar fi fost ea, şi în acest domeniu se dezvoltase o birocraţie foarte complexă în materie de autorizaţii şi mită, iar pentru depăşirea obstacolelor presupuse de ea apăruseră intermediari și companii menite să obţină „aprobarea“ în relaţia cetăţeanului cu sistemul funcţionăresc. Îmi aduc aminte că, în primăvara anului 1977, am discutat îndelung cu Feridun, stând faţă în faţă, la o ţigară, în biroul lui de la Lămâia Film, căutând cel mai potrivit intermediar care să obţină acordul cenzurii pentru Ploaia albastră.

         Exista un grec foarte îndrăgit şi foarte muncitor, poreclit Demir Dactilograful. Metoda lui de „aranjare“ a unui scenariu ce urma să se sustragă cenzurii consta în refacerea oricărui script deja existent la celebra lui maşină de scris şi potrivit propriului stil. Acest fost boxeur amator, mare cât un munte (purtase cândva uniforma echipei din cartierul Kurtuluş), era un bărbat delicat, cu spirit subtil. Rotunjea muchiile tăioase ale scenariilor pe care le primea, îndulcea, inocent, asperităţile ce marcau relaţiile dintre bogați şi săraci, muncitori şi patroni, violatori şi victime, buni şi răi şi reuşea mai bine ca oricine să strecoare câteva cuvinte atrăgătoare referitoare la drapel, patrie, Atatürk ori Allah, aşa încât să echilibreze replicile mânioase, dure, critice pe care le rostea eroul principal la sfârşitul filmului, replici de care s-ar fi putut lega cenzorii, dar care ar fi fost pe placul spectatorilor. Principala lui abilitate era să transforme, apelând la umor, frivolitate şi duioşie, orice amănunt necizelat şi excesiv într-un

detaliu de viaţă neverosimil. Marile companii de film, care-i mituiau cu regularitate pe membrii Comitetului de Cenzură, obişnuiau să-i înmâneze lui Demir Dactilograful până şi

scenariile care nu prezentau nici un fel de inconveniente, doar pentru ca acestea să se pătrundă de stilul lui siropos, magic, copilăros.

         Când am aflat că îi datoram lui Demir Dactilograful poezia fără egal a neverosimilelor filme turceşti care ne înduioşaseră de-a lungul nopţilor de vară, am luat-o cu noi, la propunerea lui Feridun, şi pe Füsun şi ne-am dus la „doctorul de scenarii“, care locuia în Kurtuluş. În locul acela, în care ticăia un ditamai orologiul, am văzut vechea maşină Remington, care-i conferise numele legendar, şi am perceput atmosfera specială, magică a filmelor lui. Demir Bey s-a comportat foarte elegant şi ne-a spus, arătându-ne maldărele de dosare presărate printre farfurii cu kebap şi fructe, să nu abandonăm scenariul, pentru că, în cazul în care avea să-i placă, avea să-l rescrie la maşina lui spre a-i da o formă acceptabilă pentru cenzură, dar că procedura aceasta cerea timp, căci avea foarte mult de lucru, după care s-a lăudat - „fac treaba mai bine decât mine“ - cu gemenele lui mioape, cu ochelari rotunzi, ca de bufniţă, care păreau să aibă vreo douăzeci de ani şi care, instalate intr-un colţ al mesei uriaşe, dădeau o formă pasabilă scenariilor pe care tatăl lor nu mai avea timp să le termine. Una dintre ele, care avea un trup ceva mai armonios, a făcut-o foarte fericită pe Füsun