Voiam să merg în Valea Fericită, dar nu era acolo. Împrejurul meu erau copaci, nu era Valea Fericită. Nimic decât copaci întunecați și desişuri tinere. Bufniţele ţipau jalnic. Luna strălucea pe ferestrele Manderley-ului. În grădină erau urzici.

— Maxim, strigai eu, Maxim!

— Da, zise el. Sunt aici.

— Am avut un vis, zisei eu.

— Ce anume?

— Nu știu, nu știu.

Căzui din nou în adâncuri neliniştitoare și pline de mişcare. Scriam scrisori în salonaş. Erau invitaţiile pe care le trimiteam. Eu însămi le scriam pe toate cu o peniţă groasă, neagră. Și când privii ce scrisesem, văzui că nu era scrisul meu mic, clar, ci un scris lung, aplecat, cu trăsături ascuţite. Împinsei invitaţiile la o parte și le ascunsei. M-am ridicat și m-am dus la oglindă. Mă privea un chip, care nu era al meu. Era foarte palid, foarte drăguț și înconjurat de păr negru. Ochii se încreţiră și zâmbiră. Buzele se depărtară. Chipul din oglindă mă privea și râdea. Și văzui că ea e aşezată înaintea mesei de toaletă din odaia ei și că Maxim îi peria părul. Îi ţinea părul în mâini și tot periindu-l, îl înfăşură ca să facă o funie lungă și groasă. Coada se înfăşură ca un şarpe și el o luă cu amândouă mâinile și tot zâmbind Rebeccăi, i-o trecu în jurul gâtului.

— Nu, nu, urlai eu. Nu. Nu. Să plecăm în Elveţia. Colonelul Julyan a spus că trebuie să ne ducem în Elveţia.

Simţii mâna lui Maxim pe obrazul meu.

— Ce-i? zise dânsul. Ce s-a întâmplat?

Mă aşezai și-mi dădui pe spate părul ce-mi acoperea fața.

— Nu pot să dorm, zisei. Nu vreau să mă mai chinuiesc.

— Ai dormit, zise el. Ai dormit două ceasuri. E două și un sfert. Suntem la trei kilometri dincolo de Lanyon.

Era la fel de frig ca mai înainte. Tremuram în întunericul maşinii.

— Viu lângă tine, zisei eu. O să fim acasă la trei.

Mă căţărai peste spătar și mă aşezai alături de el, privind înaintea mea prin parbriz. Pusei mâna pe genunchiul lui. Clănţăneam din dinţi.

— Ţi-e frig, spuse dânsul.

— Da.

Colinele se ridicau înaintea noastră și piereau și se ridicau din nou. Era foarte întuneric. Stelele pieriseră.

— Cât ai spus că e ceasul? întrebai eu.

— Două și douăzeci.

— E curios. S-ar spune că o să se ivească zorile, colo în dosul colinelor. Dar nu se poate, e prea devreme.

— Nu-i acolo, zise el. Tu te uiţi spre apus.

— Ştiu, zisei eu. E ciudat, nu-i așa?

El nu răspunse, iar eu cercetam mai departe cerul. Părea că se luminează pe măsură ce priveam. Era ca prima lumină roşie a răsăritului. Încetul cu încetul, ea se împrăştie pe cer.

— Iarna se vede aurora boreală, nu-i așa? zisei eu. Nu vara?

— Nu-i aureola boreală, răspunse el. E Manderley. Îl privii şi-i văzui chipul. Îi văzui ochii.

— Maxim, zisei. Maxim, ce este?

El conducea din ce în ce mai repede. Urcarăm colina dinaintea noastră și văzurăm Lanyon întinzându-se într-o vale la picioarele noastre. La stânga noastră era firul argintiu al râului ce se lărgea spre golful din Kerrith, la cinci kilometri depărtare. Şoseaua Manderley-ului era înaintea noastră. Nu era lună. Cerul de deasupra capetelor noastre era negru ca și cerneala. Dar în zare, cerul nu era negru deloc. Era cuprins de o roşeaţă purpurie, parcă pătat de sânge. Și cenuşa zbura în întâmpinarea noastră împreună cu vântul sărat al mării.

SFÂRŞIT