fi iubită, respectată. Vom uita în curând că doamna Danvers a poruncit vreodată. Voi învăţa să conduc și moşia. Îl voi ruga pe Frank să-mi explice totul. Eram sigură că Frank mă simpatiza. Și eu nutream simpatie pentru el. Mă voi duce să învăţ cum sunt conduse toate astea. Ce se făcea la fermă. Cum se hotărăsc lucrările parcului. Mă voi apuca și de grădinărit și, cu timpul, voi face schimbări. Nu-mi plăcea pajiştea aceea mică și pătrată, cu statuia faunului în fața ferestrei salonaşului. Voi pune să se scoată faunul. Sunt o mulţime de lucruri pe care le-aş putea face încetul cu încetul… Vor veni oaspeţi și nu voi mai suferi din cauza asta. Va fi interesant să le aranjez încăperile, să pun flori și cărţi în ele, să comand meniurile. Vom avea copii. Vom avea neapărat copii.

— Ai terminat? întrebă deodată Maxim. Nu mai vreau decât cafea neagră, foarte tare, te rog, și plata, adăugă el, adresându-se chelnerului.

Mă întrebam de ce trebuia să plecăm atât de devreme. Ne simțeam bine în restaurantul acela și nu ne zorea nimic în altă parte. Îmi plăcea acolo, cu capul rezemat de spătarul banchetei, visând un viitor plăcut. Aș fi putut sta așa foarte multă vreme.

Îl urmai pe Maxim cu paşi şovăitori și căscând.

— Ascultă îmi zise el, când furăm afară. Crezi că ai putea dormi în mașină, dacă te învelesc cu pătura și te aşez în spate? Ai acolo perne și pardesiul meu.

— Credeam că o să dormim undeva pe drum, spusei eu.

Într-un hotel.

— Ştiu, dar am impresia că trebuie să ne înapoiem astă-noapte. Crezi că ai putea dormi în mașină?

— Da, răspunsei eu şovăind, Poate.

E opt fără un sfert. Dacă plecăm îndată, putem fi acasă la două și jumătate. Nu cred să fie prea mare îmbulzeală pe şosea.

— O să fii obosit, spusei eu, grozav de obosit.

— Nu. El clătină din cap. Am să mă simt foarte bine.

Vreau să mă înapoiez. Acolo se petrece ceva grav. Presimt. Vreau să mă înapoiez.

Chipul lui era îngrijorat ciudat. Deschise portiera maşinii și începu să aşeze pătura și pernele în fund.

— Ce lucru grav s-ar putea întâmpla? îl întrebai. E caraghios să te frămânţi așa, când totul e în regulă. Eu nu te înţeleg.

El nu răspunse. Mă urcai în fundul maşinii și mă culcai. El mă înveli cu pătura. Era mult mai confortabil decât mi-aş fi putut închipui.

— Stai bine? mă întrebă el.

— Da, spusei zâmbind. Stau bine. Am să dorm. Nu ţin să mă opresc la un hotel. E mult mai bine să ne înapoiem direct acasă. O să fim la Manderley înainte de răsăritul soarelui.

El se instală la volan. Eu am închis ochii. Mașina porni și simțeam sub mine legănarea uşoară a arcurilor. Îmi înfundai fața într-o pernă. Mişcarea maşinii era regulată și mintea mea îi urmărea ritmul. Sute de imagini se perindau îndărătul ochilor mei închişi, lucruri văzute, lucruri ştiute, și lucruri uitate. Se perindau într-un desen lipsit de logică. Pana pălăriei doamnei Van Hooper, scaunele cu spătarele drepte din sufrageria lui Frank, fereastra mare a aripii drepte de la Manderley, rochia roză a doamnei zâmbăreţe la balul costumat, o ţărancă pe drum lângă Monte Carlo.

Uneori îi vedeam pe Jasper vânând fluturi pe pajişte, alteori pe foxterierul doctorului Baker scărpinându-şi urechea lângă un şezlong. Pe poştaş, care ne arătase astăzi casa și pe mama Clarisei, care ştergea pentru mine un scaun, în odaia de primire din spate. Ben îmi zâmbea, ţinând în mâini flori de brebenoc, iar soţia pastorului mă întreba dacă vreau să rămân la ceai. Simţeam de pe acum plăcerea cearşafurilor reci din propriul meu pat și pietricelele de pe petecul de plajă din golfuleţ. Simţeam mireasma pădurilor, muşchiul umed și petalele azaleelor veştejite. Mă cufundai într-un somn ciudat, revenind din când în când la realitatea poziţiei mele înghemuite și la spatele lui Maxim din fața mea. Bezna luă locul amurgului. Pe şosea treceau maşini luminate. Se vedeau sate cu luminiţe clipind la ferestrele caselor, în spatele perdelelor trase. Mă întorsei pe cealaltă parte și adormii din nou.

Vedeam scara Manderley-ului și pe doamna Danvers, îmbrăcată în negru, aşteptându-mă. Când mă urcam pe scară, ea se dădea înapoi sub boltă și pierea. O căutam și n-o găseam. Apoi chipul ei mă privea printr-o uşă și strigam, iar ea pierea din nou.

— Cât e ceasul? întrebai.

Maxim se întoarse. În umbra maşinii, fața lui era galbenă și fantomatică.

— E unsprezece și jumătate, îmi răspunse el. Am făcut mai mult de jumătate din drum. Mai încearcă să dormi.

— Mi-e sete, zisei.

El se opri în oraşul următor. Omul de la garaj spuse că nevastă-sa nu dormea și că o să ne facă ceai. Coborârăm din mașină și intrarăm în garaj. Băteam din picioare ca să-mi pun sângele în mişcare. Maxim fuma. Era frig. Un vânt aspru sufla prin uşa deschisă și lovea acoperişul de tinichea. Tremurai și-mi încheiai pardesiul.

— Da, e cam răcoare astă-seară, zise garagistul, pompând benzina. Valul de căldură a trecut și ăsta-i ultimul val din vara asta. În curând va trebui să facem foc în sobe.

— La Londra a fost foarte cald, zisei eu.

— Da-a? rosti el. Ei, acolo totdeauna au parte de extreme, nu? Primele semne de vreme rea le-am avut acolo. Până mâine dimineaţă o să sufle tare vântul pe coastă.

Nevastă-sa ne aduse ceai. Avea gust de lemn acru, dar era fierbinte. Îl băui cu lăcomie, cu plăcere, Maxim se și uită la ceas.

— Ar trebui să plecăm, zise el. E douăsprezece și zece.

Părăsii cu părere de rău adăpostul garajului. Vântul rece îmi biciuia obrazul. Printre stele, treceau nori.

— Da, zise garagistul, iată sfârşitul verii.

Ne urcarăm din nou în mașină, care porni. Mă aşezai iar sub pătură. Eu închisei ochii. Omul cu piciorul de lemn întorcea manivela flaşnetei și melodia Trandafirilor din Picardia mi se învârtea în cap în legănarea arcurilor automobilului. Frith și Robert aduceau ceaiul în bibliotecă. Portăreasa mă salută cu răceală şi-şi chemă băieţaşul. Vedeam modelele de vapoare în căsuţa din golf. Vedeam pânzele de păianjen agăţate de catarge. Auzeam ploaia pe acoperiş și zgomotul mării.