a mea. Mașina noastră aluneca printre vehicule și eu nu le vedeam. Auzeam bâzâitul autobuzelor, trompeta taximetrelor, vuietul neîncetat al Londrei, dar nu făceam parte din acest oraş. Mă odihneam într-alt loc, răcoros, liniștit și tăcut. Acolo nu ni se mai putea întâmpla nimic. Scăpasem de criză.

Când Maxim opri mașina, deschisei ochii și mă ridicai. Eram în fața unuia din nenumăratele mici restaurante de pe străzile, înguste din Soho. Privii în jurul meu amorţită și stupidă.

— Ești obosită, spuse Maxim. Sleită de oboseală și nu mai eşti bună de nimic. O să te simţi mai bine după ce o să mănânci. Și eu. Să intrăm aici și să comandăm imediat să ne aducă de mâncare. În același timp, aş putea să-i telefonez lui Frank.

Coborârăm din mașină. În restaurant nu era nimeni decât mâître d’hôtel, un piccolo și o femeie tânără în spatele casei. Era întuneric și răcoare. Ne aşezarăm la o masă, într-un colţ. Maxim alese meniul.

— Favell avea dreptate să ceară băuturi alcoolice, spuse el. Am și eu nevoie, și tu. O să iei un brandy.

Maître d’hôtel-ul era gras și zâmbitor. Ne aduse pâinişoare crocante. Începui să devorez una. Brandy-ul meu era dulce, călduţ, nespus de întăritor.

— După cină pornim din nou, încet de tot, spuse Maxim. O să fie și mai răcoare. O să găsim pe drum un sat unde să petrecem noaptea. Și o să fim mâine dimineaţă la Manderley.

— Da, răspunsei.

— N-aveai chef să cinezi la sora lui Julyan?

— Nu.

Maxim își goli paharul. Ochii lui încercănaţi păreau și mai mari. În paloarea feţei erau întunecați.

— Crezi că Julyan a ghicit adevărul? întrebă el.

L-am privit pe deasupra paharului meu și n-am spus nimic.

— Ştie, zise Max încet. Ştie cu siguranţă.

— Dacă știe, n-o să spună niciodată nimic. Niciodată, niciodată.

— Nu, făcu Maxim.

Ceru chelnerului încă un brandy. Am stat liniştiţi și tăcuţi în colţişorul nostru întunecos.

— Mă gândesc, reluă Maxim, că Rebecca m-a minţit dinadins. Ultimul bluf. Ea voia ca s-o ucid. Prevăzuse totul. De aceea râdea. De aceea a murit râzând.

Nu spusei nimic. Îmi băui brandy-ul cu sifon. Totul se sfârşise, totul se terminase cu bine. Asta nu mai avea nicio însemnătate. Nu mai exista niciun motiv ca Maxim să fie atât de palid și de emoţionat.

— Asta a fost ultima ei farsă, spuse Maxim. Cea mai bună.

Și nu sunt nici chiar acum sigur dacă n-a câştigat.

— Ce vrei să spui? Cum poate să fi câştigat?

— Nu știu, zise el. Nu știu.

Își goli al doilea pahar. Apoi se sculă de la masă.

— Mă duc să-i telefonez lui Frank, îmi spuse el.

Rămăsei în colţul meu și piccolul îmi aduse o farfurie cu languste. Erau calde și foarte bune. Am mai băut și eu un brandy cu sifon. Mă simțeam foarte bine acolo și nimic nu mai avea importanţă. Îi zâmbii piccolului. Cerui din nou pâine în franţuzeşte, fără să știu pentru ce. Restaurantul acela era drăguț și intim. Maxim și cu mine eram împreună. Totul se sfârşise. Totul se aranjase. Rebecca murise… Rebecca nu mai putea să ne facă rău. Jucase ultima ei farsă, cum spunea Maxim. Acum nu mai putea să ne facă nimic. Maxim se întoarse după zece minute.

— Ei bine? întrebai cu un glas, care îmi suna în urechi, ca și cum venea de departe. Ce face Frank?

— Foarte bine, spuse Maxim. Aştepta la birou, aştepta de peste patru ceasuri să-i telefonez. I-am povestit ce s-a întâmplat. Părea mulțumit, uşurat.

— Da, zisei.

— Dar e ceva ciudat, spuse Maxim încet de tot, cu o cută între sprâncene. El crede că doamna Danvers a plecat. A dispărut. N-a spus nimănui nimic, dar probabil că şi-a petrecut ziua făcându-şi bagajele; odaia ei e goală și hamalul de la gară a venit pe la patru ca să-i ia bagajele. Frith a telefonat în clipa aceea lui Frank, care îi spusese să i-o trimită pe doamna Danvers la birou. A aşteptat-o, dar ea n-a venit. Cam cu vreo zece minute înainte de a-l fi chemat eu, Frith l-a chemat pe Frank să-i spună că s-a telefonat de la Londra pentru doamna Danvers, că a dat legătura cu încăperea ei și că dânsa a răspuns. Trebuie să fi fost pe la şase și zece. La şapte fără un sfert, a bătut la uşa ei și a găsit odaia goală. A fost căutată în toate părţile, fără să fie găsită. Se crede că a plecat. O fi părăsit casa direct prin pădure. N-a trecut pe poartă.

— Asta nu-i ceva bun? îl întrebai. O să ne cruţe o mulţime de neplăceri. Oricum, trebuia s-o concediem. Cred că asta a bănuit și ea. Ieri seara avea o expresie ciudată. Pe când veneam azi dimineaţă în mașină, mă gândeam tocmai la asta.

— Nu-mi place asta, zise Maxim. Nu-mi place asta.

— Ea nu poate să facă nimic, stărui eu. Dacă a plecat, cu atât mai bine. Nu mai încape îndoială că i-a telefonat Favell. Trebuie să-i fi povestit ce a spus Baker precum și ce a spus colonelul Julyan. Colonelul Julyan i-a spus că dacă o să facă cea mai mică încercare de şantaj, să-l înştiinţăm. Ei n-o să îndrăznească. Nu pot. Primejdia e prea mare.

— Nu mă gândeam la şantaj, spuse Maxim.

— Altceva ce-ar putea face? Trebuie să urmăm sfatul colonelului Julyan. Trebuie să uităm toate astea. Să nu ne mai gândim la ele. S-a sfârșit, dragule, s-a sfârșit. Ar trebui să mulţumim în genunchi lui Dumnezeu.

Maxim nu răspunse. Privea înaintea lui în gol.

— Ţi se răceşte langusta, spusei eu. Mănâncă, dragă. O să-ți facă bine. Ai nevoie să mănânci. Ești obosit.

Îi spuneam cuvintele pe care mi le spusese el. Mă simțeam mai bine, mai puternică. Acum aveam eu grijă de el. El era obosit, palid. Dar nu mai avea de ce să se frământe. Doamna Danvers plecase. Și pentru asta ar fi trebuit să-i mulţumim lui Dumnezeu.

— Mănâncă, îi spusei.

Totul o să se schimbe în viitor. N-am să mai fiu intimidată de servitori. O dată doamna Danvers plecată, am să învăţ încetul cu încetul să conduc casa. Am să vorbesc cu şeful bucătar. Voi