Maxim dădu drumul motorului maşinii.

— Mai ai ceva de spus? întrebă el. Pentru că altfel, ai face mai bine să te grăbeşti.

— Nu, zise Favell, nu te mai reţin. Poţi să pleci.

El se dădu îndărăt spre trotuar, zâmbind. Mașina porni. Când să cotească după colţ, m-am uitat îndărăt și l-am văzut cum sta în picioare și ne urmărea din ochi făcea semne cu mâna, râdea. Merserăm câtăva vreme în tăcere. Apoi colonelul Julyan începu să vorbească.

— Nu poate să facă nimic, zise el. Zâmbetul și salutul ăsta fac parte din bluful lui. Toţi tipii ăştia se aseamănă. N-are nici cea mai mică dovadă cu care să-şi susţină teza. Mărturia lui Baker ar înlătura-o repede.

Maxim nu răspunse. Îl privi pieziş, dar fața lui nu-mi spunea nimic.

— Aveam într-adevăr impresia că Baker o să ne dea dezlegarea, spuse colonelul Julyan; caracterul tainic al acestei întâlniri și faptul că ea nu spusese nimic doamnei Danvers… Vedeţi, avea bănuielile ei. Ştia că era grav bolnavă. E groaznic, desigur. E groaznic. Asta ar fi fost de ajuns să facă pe o femeie tânără și frumoasă să-şi piardă capul.

Mergeam pe şoseaua dreaptă. Stâlpi telegrafici, autocare, maşini sport, vile mici, izolate în grădinile lor noi de tot. Toate astea alergau înaintea ochilor mei, imprimându-mi în minte imagini de care o să-mi aduc aminte totdeauna.

— Cred că n-ai bănuit niciodată nimic, de Winter? întrebă colonelul Julyan.

— Nu, răspunse Maxim, nu.

— Sunt oameni care au o teamă bolnăvicioasă, continuă colonelul Julyan. Femeile mai ales. Acelaşi lucru trebuie să se fi întâmplat și cu ea. Avea curaj pentru toate… Numai pentru asta nu. Nu se putea obişnui cu gândul că va suferi. În sfârșit, de asta a fost cel puțin cruţată.

— Da, spuse Maxim.

— Cred că n-ar fi rău să las să se înţeleagă prin Kerrith și în comitat, că un doctor din Londra ne-a explicat motivul sinuciderii. În caz că s-ar flecări. Ştii, nu poți să prevezi niciodată. Oamenii sunt uneori ciudaţi. O să fie mai bine pentru dumneata, dacă o să se afle despre boala doamnei de Winter.

— Da, zise Maxim. Înţeleg.

— E curios și foarte enervant, spuse încet colonelul Julyan, cât de departe se răspândesc întâmplări din acestea prin districtele rurale. Niciodată nu ştii de ce trebuie să se întâmple așa, dar, din nefericire, asta-i realitatea. Nu înseamnă că aş prevedea vreo neplăcere dintr-asta, dar e mai bine să fiţi pregătiți. Oamenii sunt înclinaţi să spună cele mai nesăbuite lucruri, dacă li se oferă cea mai mică ocazie.

— Da, spuse Maxim.

— Dumneata și cu Crawley, bineînțeles, puteţi să înăbuşiţi în față orice absurditate la Manderley sau pe domeniu, iar eu mă pot ocupa de așa ceva în mod eficace, la Kerrith. Am să-i spun două vorbe și fetei mele. Ea se vede cu o droaie de oameni mai tineri, care foarte adesea păcătuiesc cel mai rău, când este vorba de îndrugat poveşti. Nu-mi închipui că ziarele vă vor mai sâcâi și asta e un lucru bun. O să vedeţi, peste o zi sau două, o să se uite cu totul de această chestiune.

— Da, spuse Maxim.

Străbăturăm mahalalele din nord și trecurăm din nou prin Finchley și Hampstead.

— Şase și jumătate, spuse colonelul Julyan. Ce intenţii aveți? Am o soră care locuieşte la St. John’s Wood și aş avea chef să mă duc să luăm masa de seară la ea fără s-o anunţ; și apoi am să iau ultimul tren la Paddington. Ştiu că-i acolo. Sunt sigur că ar fi încântată să vă vadă și pe voi amândoi.

Maxim șovăi și se uită la mine.

— E foarte drăguț din partea dumitale, îi răspunsei eu, dar e preferabil să ne vedem de drumul nostru. Trebuie să-i telefonez lui Frank și mai am unele lucruri de făcut. Cred că o să mâncăm liniştiţi oriunde și o să ne petreceam noaptea într-un han de pe drum. Da, cred că asta o să facem.

— Foarte bine, spuse colonelul. Vă înţeleg. V-ar supăra dacă m-aţi lăsa la soră-mea? E pe unul din bulevardele astea.

Maxim opri mașina puțin mai încolo de poartă. „Mi-e imposibil să-ți mulţumesc pentru tot ce ai făcut azi, spuse el. Ghiceşti ce simt, fără să mai am nevoie să ţi-o spun”.

— Dragul meu, zise colonelul Julyan, sunt foarte fericit. Dacă am fi ştiut cel puțin ce știa Baker, nu s-ar fi întâmplat absolut nimic. Dar nu te mai gândi la asta. Trebuie să le uiţi pe toate, ca pe un episod neplăcut și nenorocit. Sunt aproape sigur că Favell n-o să vă mai pricinuiască neplăceri. Dacă reîncepe, mă bizui pe voi ca să mă înştiinţaţi imediat. Ştiu eu cum să-i vin de hac.

Coborî din mașină, strângându-şi pardesiul și harta. În locul vostru, adăugă el fără să ne privească, aş pleca. Duceţi-vă de vă odihniţi. Noi nu i-am răspuns. Colonelul Julyan se căznea să-şi împăturească harta.

— În Elveţia e foarte plăcut pe timpul ăsta, spuse el. Îmi aduc aminte că am petrecut acolo câteva vacanţe cu fetele mele și ne-am amuzat foarte bine. Sunt plimbări încântătoare.

Şovăi puțin, apoi își drese glasul.

— S-ar putea să se ridice unele contestaţii neînsemnate, spuse el, nu din partea lui Favell, ci din partea câtorva persoane din ținut. Nu putem şti exact ce a putut spune Tabbe, ce a colportat și etcetera. Fireşte că-i absurd. Dar cunoaşteţi proverbul: „Ochii care nu se văd, se uită”. Când oamenii nu sunt de față nu se vorbeşte despre ei. Aşa-i totdeauna.

Stătu o clipă să-şi numere lucrurile. — Cred că am luat tot. Hartă, ochelari, baston, pardesiu. Am totul. Atunci, la revedere amândurora. Nu vă obosiţi prea mult. Ziua a fost istovitoare.

Intră pe poartă și urcă peronul. Văzui o femeie apropiindu-se de fereastră, zâmbind și fluturând mâna. Ne reluarăm drumul și cotirăm după colţul bulevardului. Mă întinsei pe jumătate pe scaunul meu și închisei ochii. Acum, că eram din nou singuri și spaima pierise, simțeam o senzaţie de ușurare, aproape prea puternică. Era ca și când s-ar fi spart un abces. Maxim nu spunea nimic. Simţeam mâna lui acoperindu-o pe