— Ea voia să știe adevărul, zise el, deci i l-am spus. Unii bolnavi se simt mai bine după asta. Această doamnă Danvers, sau mai curând doamna de Winter, nu era o femeie care să se mulţumească cu o minciună. Trebuie să ştiţi asta. A suportat foarte bine lovitura. N-a clintit. Mi-a spus că-şi închipuia asta de câtva timp. Apoi mi-a plătit onorariul și a plecat. N-am revăzut-o niciodată.

El închise fişierul și registrul.

— Durerea era încă slabă, dar boala era adânc înrădăcinată, zise dânsul, și după trei sau patru luni n-ar mai fi putut trăi decât cu morfină. O operaţie ar fi fost zadarnică. I-am spus-o. Boala era prea înrădăcinată. În astfel de cazuri n-ai altceva de făcut decât să administrezi morfina și să aştepţi.

Nimeni nu scoase un cuvânt. Mica pendulă ticăia pe cămin și băieţii jucau tenis în grădină. Un avion bâzâia pe sus.

— Fireşte, ca înfăţişare, zise dânsul, părea perfect sănătoasă. Îmi amintesc că era cam slabă, cam palidă, dar aşa-i moda, cu toate că-i păcat. Durerea s-ar fi înteţit însă din săptămână în săptămână și după cum v-am spus, după patru sau cinci luni ar fi trecut la morfină, îmi amintesc că radiografia scotea în evidenţă o anumită deformare a uterului, care o făcea incapabilă să aibă copii, dar asta era altceva, n-avea nicio legătură cu boala.

Îmi amintesc că l-am auzit vorbind pe colonelul Julyan, spunând ceva despre amabilitatea doctorului Baker și despre osteneala lui.

— Ne-ai spus tot ce doream să ştim, zise el. Și dacă am putea avea copiile fişelor, ne-ar fi foarte util.

— Dar fireşte, zise doctorul.

Toată lumea era în picioare. Mă sculai și eu de pe fotoliu. Strânsei mâna doctorului Baker. Îi strânseră toți mâna. Îl urmarăm în sală. O femeie deschise o uşă de cealaltă parte a sălii și se retrase când ne văzu. La etajul întâi se pregătea baia și apa curgea zgomotos. Câinele veni din grădină și începu să-mi miroase călcâiele.

— Vă trimit dumneavoastră raportul sau domnului de Winter? întrebă doctorul.

— Poate că n-o să avem nevoie, răspunse colonelul Julyan. Unul din noi, de Winter sau eu, îţi va scrie. Iată cartea mea de vizită.

— Sunt încântat că v-am putut face un serviciu, zise doctorul Baker. N-aveam habar că doamna de Winter și doamna Danvers sunt una și aceeaşi persoană.

— Fireşte, zise colonelul Julyan.

— Vă întoarceţi, desigur, la Londra?

— Da, probabil.

— Drumul cel mai scurt e la stânga, după cutia de scrisori și mergeţi până la biserică. După aceea o luaţi drept înainte.

— Mulţumesc, mulţumesc mult.

Străbăturăm din nou grădina și regăsirăm maşinile: Doctorul Baker intră în casă, trăgând câinele de zgardă.

Auzii uşa închizându-se. Un om, care n-avea decât un picior și ducea o flaşnetă începu să cânte la celălalt capăt al şoselei, Trandafirii din Picardia.

Stam lângă maşină câteva clipe, nimeni nu scosese o vorbă. Colonelul Julyan oferi fiecăruia tabachera deschisă cu ţigări. Faţa lui Favell era pământie și părea foarte zdruncinat. Observai că-i tremurau mâinile când şi-a aprins ţigara. Flaşnetarul se opri puțin din cântat și se repezi la noi cu şapca în mână. Maxim îi dădu doi şilingi. Apoi omul se întoarse la flaşnetă și începu alt cântec. Orologiul bisericii bătu şase. Favell începu să vorbească. Glasul lui era degajat, dar fața îi era tot pământie. Nu se uita la niciunul din noi, privea ţigara pe care o răsucea între degete.

— Cancer, zise el. Nu se știe oare dacă-i molipsitor? Nimeni nu-i răspunse. Colonelul Julyan ridică din umeri.

— N-am bănuit niciodată, zise Favell. Nu spusese nimănui nimic, nici lui Danny. Ce întâmplare îngrozitoare, nu? Cine și-ar fi închipuit asta despre Rebecca? Nu vreţi să beţi ceva? Mărturisesc că sunt complet dezumflat. Cancer! Dumnezeule!

Se rezemă de mașină şi-şi duse mâinile la ochi.

— Spuneţi idiotului ăluia de flaşnetar s-o şteargă, zise el.

Nu pot suferi muzica lui blestemată.

— N-ar fi mai simplu să plecăm noi? zise Maxim. Poţi să-ți conduci singur mașina sau vrei să conducă Julyan?

— Lasă-mă o clipă, şopti Favell. O să-mi treacă. Dumneata nu poți înţelege. Asta a fost o lovitură pentru mine.

— Ţine-ţi firea, pentru numele lui Dumnezeu, spuse colonelul Julyan. Dacă vrei să bei ceva, întoarce-te în casă și cere-i lui Baker. El trebuie să știe să trateze astfel de cazuri. Dar nu te face de râs pe stradă.

— O, dumneata eşti grozav replică Favell, îndreptându-se din şale și privindu-i pe colonelul Julyan și pe Maxim. Acum nu mai are ce să vă mai pese. Acum Maxim e la adăpost, nu? Acum cunoşti motivul și Baker, cum o să i-l ceri, o să ţi-l procure în scris negru pe alb, fără cheltuieli de transport. O să poți cina o dată pe săptămână la Manderley, pentru osteneală și o să te simţi mândru de dumneata. Fără îndoială că Max o să te roage să fii naşul primului lui copil.

— Ce-ar fi să ne urcăm în mașină? zise colonelul Julyan lui Maxim. O să ne putem face planurile pe drum.

Maxim deschise portiera și colonelul Julyan se urcă. Îmi reluai locul în față. Favell era tot sprijinit de automobil și nu se mișca.

— Te sfătuiesc să te duci direct acasă și să te bagi în pat, zise tăios colonelul Julyan, și condu încet, căci altfel o să intri la închisoare pentru omucidere. Și acum pot să te mai previn, căci n-o să te mai văd, că eu, ca magistrat, am anumite puteri de care o să-ți dai seama dacă mai pui vreodată piciorul la Kerrith sau prin împrejurimi. Şantajul nu-i o meserie prea frumoasă, domnule Favell. Și noi ştim cum trebuie să ne purtăm cu acei cari îl exercită, oricât de ciudat ți s-ar părea asta.

Favell îl privea pe Maxim. Culoarea pământie a feţei sale dispărea și zâmbetul lui dezagreabil îi revenea pe buze.

— Da, a fost un mare noroc pentru dumneata, Max, nu-i așa? zise el încet. Crezi că ai