— După cum ţi-am spus şi data trecută, ai mare grijă când te avânţi prin pădure. Dacă te rătăceşti, n-o să mai poţi să te întorci.

  — O să am grijă.

  — Cu puţin înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, un detaşament al armatei imperiale a făcut chiar în zona asta nişte antrenamente în vederea luptelor din Siberia cu trupele sovietice. Ţi-am mai povestit?

  — Nu.

  — Văd că uit ce e mai important! Spune el, bătându-se cu degetul în tâmplă.

  — Dar pădurile astea nu prea seamănă cu cele din Siberia.

  — Aşa e. Cele de aici sunt de foioase, iar în Siberia, de conifere. Armata însă nu a luat în seamă acest detaliu.

  Ideea era să mărşăluiască prin pădure în echipament complet şi să facă antrenament de război.

  Oshima toarnă o ceaşcă de cafea din termos, adaugă puţin zahăr şi bea cu poftă.

  — La cererea armatei, străbunicul meu i-a lăsat să folosească muntele. Oricum nu îl folosea nimeni. Trupele au înaintat pe drumul pe care am venit şi noi şi s-au afundat în pădure. După câteva zile însă, la încheierea antrenamentului, când s-a făcut apelul, doi soldaţi lipseau. Dispăruseră cu tot cu echipament, în timpul marşului. Erau doi tineri recruţi. Bineînţeles, s-a organizat o căutare de amploare, dar nu au reuşit să îi găsească.

  Oshima mai bea o gură de cafea.

  — Nu se ştie nici până în ziua de azi dacă s-au rătăcit sau au dezertat. În orice caz, pădurea de pe-aici e foarte adâncă şi nu găseşti nimic de mâncare.

  Încuviinţez.

  — Există o lume paralelă cu cea în care trăim noi. Poţi să intri în ea într-o anume măsură şi să te întorci teafărDacă eşti atent. Dar, dacă depăşeşti un anumit punct, nu ° mai poţi părăsi. Nu îţi mai găseşti calea înapoi. E un labi' rint. Ştii de unde a apărut ideea de labirint?

  Dau din cap că nu.

  — Din câte se ştie în prezent, conceptul de labirint a fost inventat de oamenii din vechea Mesopotamie. Scoteau intestinele animalelor – şi poate uneori pe ale oamenilor – şi din forma lor preziceau viitorul. Admirau forma lor complexă.

  Aşadar, are ca bază intestinele. Ideea este că ai înăuntrul tău principiul labirintului, care corespunde cu labirintul din afara ta.

  — E o metaforă.

  — Da, o metaforă reciprocă. Ceea ce există în afara ta este o proiecţie a ceea ce există înăuntrul tău, iar ceea ce există înăuntrul tău este o proiecţie a ceea ce există în afara ta. De aceea, dacă păşeşti în labirintul din afara ta, păşeşti şi în labirintul preexistent în tine. Este un lucru foarte periculos în cele mai multe cazuri.

  — Ca Hansel şi Gretel.

  — Da, ca Hansel şi Gretel. Pădurea întinde curse şi, oricât de atent ai fi şi te-ai pregăti, tot vin nişte păsări cu ochi ageri şi îţi mănâncă firimiturile de pâine.

  — O să am grijă.

  Oshima deschide capota maşinii şi se aşază la volan. Îşi pune ochelarii de soare pe nas şi apucă schimbătorul de viteze. Huruitul familiar al motorului dispare în pădure. Îşi dă părul pe spate, îmi face scurt cu mâna şi pleacă. Ridică în urmă un nor de praf, pe care vântul îl împrăştie.

  Intru în cabană, mă întind în patul în care a stat Oshima şi închid ochii. Dacă stau să mă gândesc, nici eu nu am prea dormit azi-noapte. Perna şi aşternutul încă mai păstrează prezenţa lui Oshima. Nu prezenţa sa, ci a somnului său. Mă cufund în ea. După o jumătate de oră de somn, mă trezeşte un zgomot puternic de afară, ca de creangă ruptă sub o greutate prea mare şi căzută cu putere pe pământ. Mă ridic din pat, ies pe prispă şi mă uit de jur-împrejur, dar atâta cât răzbate, privirea mea nu întâlneşte nimic neobişnuit. A fost probabil unul din sunetele misterioase pe care pădurea 'e scoate din când în când. Sau poate că am visat eu. Nu Sunt sigur unde anume este graniţa dintre ele.

  Mă aşez pe prispă şi citesc până ce soarele ajunge către vest.

  Prepar o masă simplă şi mănânc singur, în tăcere. După ce strâng vasele, mă afund în canapeaua veche şi mă gândesc la doamna Saeki.

  — Doamna Saeki e un om foarte inteligent, aşa cum zicea şi Oshima. În plus, are personalitate, spune tânărul numit Corbul.

  Vine şi se aşază lângă mine, ca atunci, în biroul lui tata.

  — Sunteţi foarte diferiţi.

  Sunteţi foarte diferiţi. Doamna Saeki a trecut prin multe situaţii – situaţii nu prea obişnuite. Ştie multe lucruri pe care tu nu le ştii şi a simţit emoţii pe care tu încă nu le-ai simţit. Cât trăieşte, omul învaţă să discearnă ce anume e mai important. Ea a luat multe decizii importante şi a văzut rezultatele lor cu ochii săi. Dar cu tine lucrurile nu stau asa, nu? La urma urmei, tu eşti doar un copil cu o experienţă limitată, într-o lume mică. Te-ai străduit să devii puternic şi, în anumite părţi, ai reuşit. Asta e cert. Insă în această lume nouă, în această conjunctură nouă, te simţi pierdut, pentru că nu ai mai trecut niciodată prin aşa ceva.

  Te simţi pierdut. Una din problemele pe care nu le înţelegi prea bine este dacă femeile au libido. Teoretic, ar trebui să aibă. De atâta lucru îţi dai şi tu seama. Cât despre felul în care apar aceste dorinţe şi cum se manifestă, însă, nu ai nici cea mai vagă idee. Propriul tău libido ţi-e lesne de înţeles. Este foarte simplu, dar despre cel al femeilor, în speţă al doamnei Saeki, nu ştii absolut nimic. Simţea, ca şi tine, o plăcută dorinţă carnală, când te îmbrăţişa? Sau era cu totul altceva?

  Cu cât te gândeşti mai mult, cu atât eşti mai sătul să ai cincisprezece ani. Te simţi chiar disperat.